Cum adică să-mi duc copilul la psiholog?

În general, cu programare prealabilă. Asta după ce părintele caută și găsește recomandări de psihologi care au experiență în a lucre cu copiii.

E foarte posibil să fie o căutare susținută, pentru că trebuie găsit exact specialistul cu experiență în problema pe care o are copilul, iar la început nici n-avem cum ști care e acea problemă, că doar de-aia căutăm un specialist, fiindcă ne depășește situația.

Și, da, e mai bine să mergem cu copilul la psiholog, dacă avem o suspiciune, decât să considerăm că „n-are, dragă, nimic“, asta fiindcă dorim, firește, să nu aibă nimic. E mai bine să avem confirmarea unui specialist decât să considerăm ori că se preface, ori că-i va trece cu vârsta, ori că e absolut normal ce se întâmplă cu el. Poate chiar e absolut normal, dar asta ne-o va spune un profesionist specializat în emoțiile și comportamentele copiilor.

Noi, majoritatea părinților, nu suntem psihologi, deci nu suntem specialiști. Sigur că nu vrem să aibă copiii noștri nimic, de la o simplă răceală la o tulburare de comportament. Dar, dacă ei totuși le au, nu e mai bine să le tratăm, ca să să nu se agraveze? Și, ca să le tratăm, nu e firesc să avem întâi un diagnostic corect? Altfel, ce să tratezi, impresii? Și cu ce să le tratezi, tot cu impresii?

Da, e dificil de acceptat o problemă de comportament a copilului, e dificil și când e izolată, darămite când e recurentă. De multe ori, profesorii le spun părinților despre anumite alunecări repetate din comportamentele copiilor lor, însă părinții se supără pe acei profesori, nu depășesc faza de negare a situației. Copiii rămân prizonierii propriilor probleme fiindcă nu le pot rezolva singuri, iar părinții lor le neagă. Timpul curge, lucrurile se pot agrava, copiii pot fi respinși de ceilalți copii, pot să-și piardă interesul pentru învățătură, pentru orice formă de socializare, dar pot și să nu și-l piardă și să-și manifeste tulburările de comportament în orice context social în care se află, dar și acasă, în mediul cel mai sigur și cel mai familiar.

E adevărat, în problematicile afective, nu iei paracetamol și gata, de cele mai multe ori e nevoie de timp, de ședințe de terapie, poate chiar de o formă de tratament medicamentos. E la fel de adevărat, e cumplit de greu pentru familie să accepte o astfel de situație, asta fiindcă ne e foarte frică de tulburările sufletești, odată pusă o astfel de etichetă pe un om, societatea e foarte predispusă să-l arate cu degetul, să-l eticheteze drept „nebun“, să-l izoleze. La fel li se întâmplă și adulților, drept care e de înțeles reticența părinților încă din faza de acceptare a situației care nu e deloc în regulă în ce privește comportamentul unui copil.

Problema e că nu se rezolvă dacă se evită specialistul, timpul nu este un vindecător. El vindecă ceva, e drept, dar vindecă tocmai viața.