Cu cine ar vota Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul la alegerile din 2024?

Fenomenul nu este nou, nici în istoria europeană, nici în istoria României. În cel din urmă caz, din perspectivă culturală, cunoaște apogeul în perioada comunismului ceaușist, iar Katherine Verdery îl denumește „ fenomenul aproprierii genealogice”. Adaptând contextului actual definiția pe care autoarea o atribuie acestui concept, putem defini „aproprierea genealogică” drept modalitatea prin care eroi ai Evului Mediu românesc sunt adjudecați într-o dispută politică contemporană „prin înscrierea lor în ascendența părții” care susține că sunt ai săi[1].

Dileme precum cele enunțate în titlu țin de un „regim al istoricității” care își propune să realizeze o legătură între trecut, prezent și viitor. Altfel spus, celebra historia magistra vitae este adaptată unui alt „regim al istoricității”, specific modernității, întâlnit mai ales după momentul Revoluției Franceze și aplicat și în spațiul românesc, cu un decalaj de câteva decenii. Conform acestei viziuni, istoria este rescrisă pentru a deveni un instrument al prezentului, dar și pentru a anticipa viitorul[2] . Sine ira et studio nu se poate aplica acestei viziuni întrucât luptele prezentului sunt transferate în trecut. Adepții acestei viziunii, chiar dacă nu afirmă explicit acest lucru, nu își propun să tragă învățăminte din trecut, ci obligă trecutul să răspundă atât imperativelor prezentului, cât și așteptărilor viitorului. Astfel, istoria devine o poruncă adresată de prezent și de așteptările viitorului trecutului. Paradoxul face ca, în aceste condiții, „dacă istoria încă mai poate o oferi lecție”, această să vină din prezent sau viitor, nicidecum din trecut[3].

În cele ce urmează, mă voi îndepărta de această raportare la trecutul istoric și voi schița orientarea politică externă a domnilor amintiți, raportarea acestora la Europa vremurilor lor[4].

În ordine cronologică, Mircea cel Bătrân (1386-1418). Încă din primii ani ai domniei încheie o alianță cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act cu caracter antimaghiar (Radom, 1389). Însă, amenințarea otomană îl determină să-și reorienteze politica externă, încheind, o alianță cu fostul său rival, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, act cu caracter antiotoman (Brașov, 7 martie 1395)[5].

Cea mai cunoscută luptă (indiferent dacă aceasta a fost o mare victorie românească sau nu) a fost Bătălia de la Rovine, împotriva Imperiului Otoman (mai 1395). Un an mai târziu (moment în care nu își mai exercita autoritatea asupra întregii Țări Românești) Mircea cel Bătrân participă la Cruciada de la Nicopole, alături de o armată de cavaleri din Europa Centrală și Apuseană, condusă de regele Ungariei, același Sigismund de Luxemburg[6].

Vlad Țepeș își începe a doua domnie cu acordul regelui Ungariei Ladislau și al lui Iancu de Hunedoara. Înscăunarea sa face parte din          „planul de întărire a flancului stâng al frontului creștin, în preajma atacului turcesc asupra Belgradului”[7]. Începând cu toamna anului 1460, prioritară a devenit pentru Vlad Țepeș viitoarea confruntare cu Imperiul Otoman, aflându-se, alături de regatul Ungariei „într-un avanpost al Europei creștine”[8]. Lupta antiotomană a fost demarată de domnul Țării Românești în anul 1462, iar acțiunile sale au fost receptate favorabil pe continentul european. În scrisoarea trimisă regelui Ungariei în care își motiva acțiunile și îi solicita acestuia sprijin, Vlad Țepeș puncta faptul că „nu a călcat pacea pentru vreun folos al său, ci <<pentru păstrarea Creștinătății întregi>>”[9]. După cum elevii învață încă din ciclul primar, celebrul „Atac de Noapte de la Târgoviște” a fost o luptă purtată împotriva otomanilor (sau, mai degrabă, a otomanilor împotriva Țării Românești). Principalii vinovați ai înlăturării lui Vlad Țepeș din scaunul domnesc „n-au fost nici turcii, nici Radu cel Frumos, ci boierii care s-au răsculat din pricina dezacordului intervenit între ei și domn în problema politicii de urmat, în continuare, cu Imperiul Otoman”[10]. Vlad Țepeș își dorea o continuare a luptei împotriva otomanilor, alături de europeni, mai exact alături de suzeranul său, regele Matia Corvin, în vreme ce majoritatea boierimii a decis colaborarea cu Imperiul Otoman.

În ciuda acuzării de trădare și a prizonieratului său la curtea lui Matia Corvin, ultima revenire a lui Vlad Țepeș la tronul Țării Românești, înainte de asasinarea sa de către boieri, în anul 1476. a avut loc tot în contextul încercării creștinilor de a-i îndepărta pe otomani din această zonă a Europei[11].

Dar despre viziunea politică a lui Ștefan cel Mare[12]ce putem afirma? În ciuda neînțelegerilor inițiale, domnul moldovean încheie pace cu Polonia, la 4 aprilie 1459[13]. În decembrie 1467 se confruntă cu Ungaria, la Baia, dar principalul rival rămâne Imperiul Otoman. Însă, cea mai importantă victorie a lui Ștefan cel Mare rămâne aceea de la Vaslui (ianuarie 1475), amintită în corespondența epocii, dar și în cronicile epocii[14].

Cu cine împărtășește Ștefan cel Mare victoria împotriva otomanilor și cui cere sprijinul pentru a putea continua lupta? Răspunsul îl aflăm din Scrisoarea adresată principilor creștini de către Ștefan cel Mare după victoria de la Vaslui: „Către coroana Ungariei și către toate țările în care va veni această prezentă scrisoare. Salutare. Noi Ștefan voievod, din grația lui Dumnezeu domn al Moldovei, amical și cu plecăciune și cu toată plăcerea tuturor cărora vă scriu vă doresc tot binele, și vă spune domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost mult timp și este nimicitorul întregii creștinătăți, și în fiecare zi se gândește cum să distrugă și să supună toată creștinătatea. De aceea noi facem cunoscut tuturor domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută sus-numitul turc a trimis asupra mea în țara noastră o mare armată în număr de o sută și douăzeci de mii de oameni […] și auzind bine și văzând și noi pentru apărare am luat spada în mână și cu ajutorul domnului Dumnezeu am mers asupra lor și i-am călcat în picioare, și i-am trecut prin spadele noastre. Și pentru asemenea lucru lăudat să fie domnul Dumnezeu; și după ce a auzit de această înfrângere păgânul împărat al turcilor și-a pus în plan să se răzbune și el însuși în persoană  cu toată puterea sa să vie în luna mai asupra noastră și să supună țara noastră care e poarta tuturor creștinilor, și pe care poartă, care e țara noastră, Dumnezeu ne-a ferit-o până acum, dar dacă această poartă va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de așa ceva, toată creștinătatea va fi în mare primejdie. De aceea noi ne rugăm la amabilitatea voastră să ne trimiteți în ajutorul nostru pe căpitanii voștri contra dușmanilor creștinătății, și cât mai este timp, fiindcă turcul are mulți potrivnici și în multe părți are de-a face cu oameni care nu au opinia lui, pentru apărare cu spada în mână stau contra lor, și noi, din partea noastră, promitem cu jurământul nostru domnesc, cu viața noastră, că până la moarte ne vom apăra și vom lupta pentru credința creștină. Și similar trebuie să faceți voi, și pe mare și pe uscat, pentru că după opinia pe care noi o avem, cu ajutorul lui Dumnezeu noi i-am și luat mâna dreaptă, și de aceea fiți cu bunăvoință și gata fără întârziere [subl.m., A.A.]”[15].

Așadar, o identificare totală a „proiectului de țară” al Moldovei cu acela al Europei. În viziunea lui Ștefan cel Mare, ajutorul puterilor europene nu reprezenta un favor acordat moldovenilor, ci o necesitate pentru propria lor supraviețuire. Doar împreună îi puteau învinge pe otomani, orice întârziere a ajutorului din partea statelor creștine era echivalată de domnul moldovean cu colapsul întregii Europe. Pe de altă parte, salvarea Moldovei era echivalată cu salvarea Europei.

Un domnitor reprezentativ pentru tranziția de la epoca medievală la epoca modernă[16], cel care a reușit să se intituleze „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”[17], Mihai Viteazul și-a cumpărat domnia de la otomani, beneficiind, însă, de sprijinul lui Sigismund Bathory și al „agentului englez la Constantinopol, Barton”[18]. Ulterior, el s-a angrenat în Liga Sfântă, alianță a statelor creștine îndreptată împotriva otomanilor. P. P. Panaitescu consideră că aderarea conducătorilor țărilor române la Liga Sfântă a fost în consonanță cu atitudinea predecesorilor acestora: „nu trebuie să pierdem din vedere și faptul că o idee creștină în domeniul politic era la noi încă de la începutul veacului precedent și că în numele acestei idei domnii noștri au ascultat întotdeauna apelul principilor creștini pentru lupta împotriva Turcilor. Mihai a spus-o în mai multe rânduri: ar fi putut rămâne liniștit, ar fi putut să capete condiții bune de la Turci, dar n-a vrut să părăsească cauza creștină: <<În țara mea aș fi putut să rămân liniștit și singur, fără nicio teamă, dacă nu m-ar fi chemat credința mea față de creștinătate…nevrând ca puterea turcească să crească cu oștile mele, mărind ruina creștinilor, m-am aliat cu Liga creștină din propria mea voință>>”[19].

Relevante pentru viziunea lui Mihai Viteazul sunt textele elaborate de acesta în intervalul 1594-1601:„Tema creștinătății domină discursul de la început până la sfârșit: evenimentele militare au curs <<după voia și gândul creștinilor>> […], lupta este dusă <<pentru credința creștinească>> și pentru răzbunarea suferințelor de fiecare zi ale bieților creștini; în sfârșit, Țara Românească este <<un scut al întregii lumi creștine>>”[20].

Celebrele bătălii de la Călugăreni și Giurgiu au fost prezentate în unele surse ale epocii drept victorii ale creștinilor, subliniindu-se contribuțiile lui Albert Király (corpul de oaste transilvan condus de acesta, care a luptat alături de Mihai Viteazul la Călugăreni număra 7 000 de soldați)[21] și ale lui Sigismund Báthory, victoriile trupelor creștine împotriva otomanilor având drept consecință o creștere a moralului întregii creștinătăți[22].

O cunoscută alianță a lui Mihai Viteazul este aceea de la  Mănăstirea Dealul, cu Imperiul Habsburgic, așadar cu una dintre cele mai importante puteri europene ale epocii. De asemenea, atunci când îmtâmpină probleme, în perioada pribegiei, Mihai Viteazul se adresează împăratului habsburgic, lui Rudolf al II-lea, cerându-i sprijinul[23].

În urma schiței realizate, ar putea părea că țările române, creștinii, nu au făcut altceva decât să lupte împreună împotriva otomanilor. Lucrurile sunt departe de a se prezenta în această manieră: nu de puține ori, în funcție de interese, statele creștine s-au luptat la rândul lor între ele, iar țările române nu au făcut excepție de la acest aspect, conflictele dintre Țara Românească și Moldova sau dintre acestea și Principatul Transilvaniei nelipsind din peisaj. Însă, așa cum am putut observa, atât domnii Țării Românești, cât și domnul Moldovei aveau conștiința aparteneței lor la creștinătate, termen care ar putea fi echivalat cu Europa zilelor noastre. Însă, acest aspect nu-i împiedica, din când în când, să se măcelărească. Prioritară era subzistența individuală, ulterior statală, chiar dacă aceasta ar fi presupus o luptă pe viață și pe moarte cu „frații creștini”[24]. Mircea cel Bătrân și-a disputat teritorul Țării Românești cu Vlad „Uzurpatorul”, Vlad Țepeș a sfârșit ucis de boierii valahi, polonezii au inițiat o „cruciadă” împotriva lui Ștefan cel Mare, iar relațiile acestuia cu vecinii valahi au fost departe de a fi pașnice. Mihai Viteazul, în ciuda conștientizării apartenenței la aceeași „familie creștină” nu a ezitat să intre cu armata în Moldova, acțiune pe care moldovenii au perceput-o ca pe o cucerire, nicidecum ca pe o unire. Cu alte cuvinte, interesele și loialitățile erau multiple și de cu totul altă natură decât acelea ale zilelor noastre[25]. Raportarea la teritoriu, statalitatea[26] erau total diferite de cea a anului 2024, iar ideea de patriotism pur și simplu lipsea din peisajul european al secolelor XIV-XVI[27].

Pe de altă parte în cazurile menționate, putem discuta despre o discrepanță între „spațiul experienței” și „orizontul așteptării”[28]. În ciuda evenimentelor care au presupus neînțelegeri cu alți creștini sau alianțe Imperiul Otoman împotriva altor creștini[29], „orizontul așteptării” domnilor menționați viza integrarea în spațiul civilizației europene definită prin apartenența la creștinătate.

Revenind la dilema inițială: niciunul dintre domnii amintiți nu vor participa la alegerile din 2024, nici în calitatate de votanți, nici în aceea de candidați. Iar actualele „bătălii” electorale nu au cum să fie luptele lor. Aceștia și-au purtat propriile bătălii, și-au propagat propriile interese, s-au raportat la lumea înconjurătoare cu instrumentele specifice epocii în care au trăit. A încerca să-i faci părtași la luptele electorale ale anului 2024, a-i „apropria genealogic” este lipsit de legitimitate, iar astfel de abordări frizează rațiunea și jignesc simțul critic al electoratului. Indiferent de viziunea partidelor politice din anul 2024, de raportarea acestora la problematicile politicii interne sau la provocările internaționale, de un aspect putem fi siguri: un element comun al viziunilor politice ale lui Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, al „orizonturilor (lor) de așteptare”, este reprezentat de orientarea către statele creștine, așadar de apartenența la valorile europene specifice epocii medievale.

Note:

[1] Katherine Verdery, Compromis și rezistență Cultura română sub Ceaușescu, Traducere de Mona Antohi și Sorin Antohi, Humanitas, București, 1994, p. 140. Autoarea analizează „aproprierile genealogice” din domeniul cultural, relevant în acest sens fiind mai ales subcapitolul Apropieri genealogice: Eminescu ca proto-marxist, în Ibidem, pp. 140-151.

[2] François Hartog, Regimes of historicity. Presentism and experiences of time, Translated by Saskia Brown, Columbia University Press, New York, 2017, pp. 101-102.

[3]Ibidem, pp. 105, 190.

[4] Chiar dacă voi face trimitere la lucrări de specilitate, evenimentele care vor fi amintite sunt în mare parte cunoscute publicului larg, multe dintre acestea regăsindu-se inclusiv în manualele școlare.

[5] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ediție revăzută și adăugită, Editura Corint Educațional, București, 2014, p. 153; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediția a IV-a, revăzută și adăugită,Editura Univers Enciclopic Gold, București, 2010, p. 94.

[6] Florin Constantiniu, op.cit., p. 95.

[7] Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș (Dracula): între legendă și adevăr istoric, Ediția a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 66.

[8] Ibidem, p. 86.

[9]Ibidem, p. 119.

[10]Ibidem, p. 114.

[11]Ibidem, p. 169.

[12] Referitor la această problematică, vezi: Bogdan Murgescu, Dimensiunea europeană a domniei lui Ștefan cel Mare și Ștefan cel Mare – 2004. Câteva reflecții la 500 de ani de la moartea domnitorului, în Bogdan Murgescu, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa Creștină, Editura Polirom, Iași, pp. 15-27, 35-43. Amintim, de asemenea, lucrarea lui Liviu Cîmpeanu, Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare: Codrii Cosminului 1497, Humanitas, București, 2022.

[13] Liviu Cîmpeanu, op.cit., p. 73.

[14]Ibidem, Nota 1, p. 82.

[15] Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001, p.130.

[16]Idem, Țările Române între Imperiul Otoman și Europa creștină, pp. 44-52.

[17] P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Fundația Regele Carol I, București, 1936, p. 186.

[18]Ibidem, p. 28.

[19]Ibidem, pp. 36-37.

[20] Ovidiu Cristea, Puterea cuvintelor: știri și război în sec. XV-XVI, Cuvânt înainte: acad. Șerban Papacostea, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014,p. 321.  În ciuda asemănării dintre textele lui Mihai Viteazul și scrisoarea trimisă principilor creștini de către Ștefan cel Mare, Ovidiu Cristea atrage atenția asupra faptului că „în ciuda asemănărilor izbitoare de ton și de conținut, contextul este cel care face diferența. Ștefan își anunța victoria regelui Ungariei și către toate țările în care scrisoarea era destinată să ajungă. Mihai se adresează unui nobil polon în situația în care o oaste leșească se pregătea să se pună în mișcare. Alte texte arată că domnul Țării Românești a adaptat în permanență <<vocabularul cruciadei>> la interlocutor și la obiectivele pe care le-a urmărit”. Vezi, în acest sens, și P.P. Panaitescu, subcapitolul Creștinul domn, Mihai Voevod, op.cit, pp. 106-108.

[21] Florin Constantiniu, op.cit., pp. 134-135.

[22] Ovidiu Cristea, op.cit., pp. 340-370

[23] Florin Constantiniu, op.cit., p. 142.

[24] În somația de predare adresată moldovenilor în anul 1600, Mihai Viteazul amintea: „Grijiți domniile voastre ca să vorbiți fratelui nostru, lui Ieremia voevod, ca să predea cetatea [Hotinului, n.m., A.A.] căci destul este cu vărsarea sângelui din corpuri pentru domnia sa și pentru domnia mea….Căci aș dori ca domniei sale să nu-i vie pieirea de la domnia mea, pentru că este domn creștin și suntem și domnia mea creștin [subl.m., A.A.]”, P.P. Panaitescu, op.cit., p. 107.

[25] Michał Wasiucionek, analizând în principal contextul secolului al XVII-lea, dar cu trimiteri și la finalul secolului al XVI-lea, discută despre o „geografie alternativă  a puterii în regiune, în contradicție cu percepția noastră despre geografia politică”, subliniind importanța „facțiunilor transfrontaliere”, Michał Wasiucionek, Înalta Poartă și țările române: rivalități și alianțe în secolul al XVII-lea, Traducere din engleză de Lia Decei, Humanitas, București, 2024.

[26] Pentru raportarea la statalitate și teritoriu, în secolele XIV-XVI, remarcabilă este lucrarea lui Marian Coman, Putere și teritoriu: Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Editura Polirom, Iași, 2013.

[27] Conceptul de „patriotism” apare în Franța, la începutul secolului XIX, în strânsă legătură cu conceptul de „cetățean”, acesta fiind utilizat în antiteză cu acela de „burghezie”. „Patriot putea fi doar cetățeanul”, Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor: semantica și pragmatica limbajului social-politic cu două contribuții ale lui Ulrike Spree și Wiliibald Steinetz, Traducere din limba germană de Gabriel H. Decuble și Mari Oruz, Coordonarea și unificarea traducerii Gabriel H. Decuble, Editura Art, București, 2009, pp. 290-291.

[28] În opinia lui Reinhard Koselleck, „nu există istorie care ar putea fi constituită independent de experiențele și așteptările oamenilor”. „Experiența și așteptarea sunt două categorii adecvate pentru raportarea la timpul istoric datorită modului în care acestea întruchipează trecutul și viitorul. Aceste categorii sunt de asemenea potrivite pentru descifrarea timpului istoric în domeniul cercetării empirice”,  Reinhart Koselleck, Futures past: on the semantics of historical time, Translated and with a introduction by Keith Tribe, Columbia University Press, New York, 2005 pp. 256, 258. Traducerea îmi aparține.

[29] Relevant în acest sens este sprijinul otoman de care beneficiază Ștefan cel Mare în luptele cu polonezii din anul 1497. Vezi Liviu Cîmpeanu, op.cit., pp. 197-199.