Cratima și piatra de moară. Povestea unei foste viitoare învățătoare

de Maria Paraschiv

Cratima si piatra de moara Anul de grație 1997, a venit vremea să dau examen de admitere la liceul pedagogic, după cum mi-a sortit familia, că dacă așa au decis ei, asta este…bea, Grigore, agheasmă! După examen scris la romană, matematică, probă de dicție, sport, muzica și desen, intru pe la jumătatea listei. Au fost 90 de locuri disponibile în sesiunea respectivă.

”Știau deja că dacă iau bacalaureatul au un post care îi așteaptă, cald și confortabil”

Concurența destul de serioasă (vreo 4 pe loc, în condițiile în care dacă picai examenul pe vremea aia, mai aveai o șansă în toamnă la școlile profesionale). În timpul celor 5 ani de liceu, am realizat că 90% din elevii pedagogicului aveau legături de sânge cu profesori, învățători, preoți. Ca și mie, și lor le fusese transferata ștafeta de a educa viitoarele generații, fără a avea de ales. Nu îmi amintesc să fi privit unul dintre foștii colegi și să spun: da, frate, Geta e făcută să fie învățătoare! Adolescenți, mai timizi sau nu, majoritatea veniți din mediul rural, știau deja că dacă iau bacalaureatul au un post care îi așteaptă, cald și confortabil, lângă mama, și ea învățătoare, în satul/orașul natal (pe sănătosul principu românesc – pile și relații). Materiile studiate, cam aceleași ca la un oricare alt liceu cu profil uman, cu adiționalele pedagogie, psihologia copilului și practica pedagogică. La partea practică, unii erau mai “talentați” decât alții. Era stres maxim să pregătești un plan de lecție, material didactic și apoi să stai în fața copiilor să încerci să le păstrezi interesul pentru lecție și pentru persoana ta.

”După 20 de ani, au evoluat la nivel de <poop> sau <pupiki>”

S-a pus mult accent pe limbă și literatura română, și atunci am avut ocazia să constat că măcar 30% din colegii mei aveau probleme. Dezacorduri, reguli gramaticale nerespectate, m-a/mă, sau/s-au , erau tot aia. Au trecut prin cei 5 ani de liceu, și ei nu și-au corectat problemele astea. Acum, după 20 de ani, încă le au (îi am prieteni pe Facebook și văd că au evoluat la nivel de “poop” sau “pupiki”). Ei sunt educatorii sau învățătorii copiilor voștri. Și nu, nu sunt neapărat în mediul rural. S-au împrăștiat peste tot prin țară. Se târâie de la un an la altul să ia nota de trecere la examenul de titularizare, dacă îl pică nu-i băi, mai încearcă și la anul. Dacă sunt titulari deja, își dau gradele, dar cratima tot nu știu să o folosească corespunzător. Sau or fi învățat după atâția ani?!? Dumnezeu cu mila… Pentru mine nu a fost “chemare”, ci impunere și am știut de la bun început că trebuie să fac liceul ăsta dacă vreau să nu mă scoată tata de pe numele lui.

”Am fost 90 de oi, care au obținut o diplomă de <baci>”

Pentru prea puțini e chemare. Eu nu i-am cunoscut. Am fost 90 de oi, care au obținut o diplomă de “baci”, deschizător de drumuri și minți, într-o proporție îngrijorătoare de semianalfabeți, incapabili să știe dacă ”pamblica” sau ”panglica” e varianta corectă. Partea mai descurajantă în povestea asta este că dintre cei care au știut să folosească sfânta cratimă corect în liceu, nimeni nu a rămas în învățământ. Toți au urmat o facultate și și-au ales alte meserii. Nu vreau să generalizez, nu spun că toți educatorii și învățătorii sunt analfabeți funcționali, însă spun că sunt și cei din categoria “genunche”, care nu sunt testați corespunzător înainte să li se dea o diplomă și un post. Sunt acei oameni care pot să facă neoameni din copiii voștri. Munca de dascăl nu mai e ce era pe vremuri (pasiune și dăruire), ci e un loc de munca sigur și prost remunerat. Dacă mi-aș da copilul la școală, aș vrea să am o discuție între 4 ochi cu “doamna”, să mă conving că măcar limba română o vorbește corect și nu a primit postul pe baza unei diplome de liceu care nu-mi garantează mare lucru.