fbpx

Consiliul Profesoral

de Marcel Bartic, profesor consiliul profesoral

Mai întâi, a fost o adiere ușoară de vânt.

A trecut aproape neobservată. Doar salcâmii din fața școlii au tresărit curioși, scuturându-și alene crengile încă verzi. Era o dimineață frumoasă de toamnă iar ziua promitea să treacă domol, cu promisiunea unei seri acompaniate de un pahar de vin și o carte bună. În cancelarie era liniște. Doar stiloul colegului de educație tehnologică se războia furibund cu condica de prezență, consemnând cine știe ce lupte pierdute cu săptămâni în urmă. Să mai fi fost vreo jumătate de ceas până să sune de ieșire. 

Atunci am simțit. 

Nu știu să vă spun foarte exact dar a fost așa, ca o spaimă trecătoare. Dintr-aia care te fulgeră dintr-odată și nu-i găsești explicația. Am realizat că se întâmplă ceva, urmează ceva, în tot cazul, teribil, terifiant, abominabil. Nu-i vorbă, ceva semne prevestitoare avusesem de dimineață. În drum spre școală mi-au trecut două pisici negre prin față. La a treia, m-am grăbit să-i trec eu pe dinainte ca să mai echilibrez situația. Ptiu, am scuipat în sân de trei ori, când am ajuns în metrou. Am răsuflat liniștit. Poate e doar o coincidență. Încă mai credeam asta pe la stația Dristor, când am realizat că e marți. Până la Piața Unirii m-am prins că suntem în data de 13 și începusem să mă îngrijorez serios.

Instinctul nu m-a înșelat. Dinspre miazănoapte,  nori negri de furtună se apropiau amenințător. Salcâmii din fața școlii au prins a se tângui înfricoșați iar dinspre secretariat au prins a răsuna niște pași grei, înfuriați. Ușa s-a deschis scârțâind lugubru și o voce parcă ieșită din tenebrele Mordorului s-a auzit șuierând…

Consiliu Profesoral! 

La 11:30. În laboratorul de fizică…

Inevitabilul s-a produs. Apocalipsa plus trei sfârșituri de lume erau acolo, trăgându-mă într-o prăpastie al cărui capăt nu-l vedeam mai devreme de trei-patru ore. Iar eu sărisem relaxat peste micul dejun, gândindu-mă că-mi iau ceva de la patiseria din colț. Care intrase în renovare fix în ziua aceea fatidică.

Laboratorul de fizică devenise deja neîncăpător. Nea Viorel, administratorul, se grăbea să mai aducă niște scaune, directorul era deja la catedră,  scrutând, pe sub ochelari, frontul de luptă și mișcările de trupe. În partea dreaptă,  băncile de față, stăteau Veteranii. Înarmați cu titularizări grele, cu armuri blindate de grade didactice și gradații de merit, priveau semeț în jur așteptând semnalul de bătălie. În partea stânga,  mai pe la mijloc, era regimentul aspiranților. „Lupii tineri”, cum li se mai spunea prin cancelarie. Ambițioși, având deja siguranța unei victorii pe la examenul de definitivat, fremătau nerăbdători în așteptarea confruntării,  aruncând,  din când în când, priviri obraznice și provocatoare spre tabăra veteranilor. În prima bancă de la perete se așezaseră, domol, fără grabă, grupul Înțelepților. Pensionarii școlii, se plictiseau acasă,  mai luaseră o jumătate de normă la plata cu ora. În spate de tot, camuflat după proful de sport, să nu fie văzut și să o poată șterge rapid în caz de nevoie, se ascundea Filosoful. Hai, nu mai râdeți, da, eu eram, mi-am pus numele ăsta ca să sune mai interesant, n-am inspirație azi, în sfârșit,  ia gata, hai înapoi la poveste.

Stimați colegi!

Un fulger a brăzdat dintr-odată cerul iar tunetul care i-a urmat a tulburat violent liniștea care se așezase peste noi. Pe ordinea de zi, a continuat directorul, avem de validat comisiile pentru acest an școlar, stabilim când facem Săptămâna Altfel și fixăm ședințele cu părinții. Cine e pentru, cine e împotrivă,  perfect, nu e nimeni, doamna Arghir, scrie, te rog,  în procesul verbal. Da, ce s-a întâmplat, a, mai e o mână ridicată? Filosofule,  tu ce faci? Te abții? Ai înnebunit? De la ordinea de zi? A, am înțeles,  nu vrei să te pui rău cu nimeni, stai liniștit că nu e cazul.

Încă. 

Primele săbii s-au încrucișat încă de la stabilirea componenței CEAC. Da de ce, doamnă, tot noi, ăștia tineri, suntem puși la făcut hârtii, păi cum, noi muncim și,  la o adică,  dosarul de merit îl luați dumneavoastră? Eu, una, nu sunt de acord, v-o spun direct, poate să se supere domnul director pe mine, am muncit ca proasta un an de zile și n-am putut sa-mi iau și eu o învoire c-aveam nevoie la medic. Și dumneata, domnu’ Popa,  degeaba te râzi acolo, lasă că știm noi cum îți faci orele, una da, patru nu, că nu ai dispoziția necesară! Cum mint, nu mint, să-ți fie rușine,  domnule, că ești om bătrân, Filosofule, ia vino-ncoa și zi, că de la tine știm. Alo, băi,  unde ești? A, s-a cerut la baie? Da, nu-i nimic, lasă că știm noi, deci gata cu lozinca unii cu munca, alții cu punga! Da, da, doamna Badiu, da, de dumneavoastră zic! Mi-aș lua și eu mașină nouă dacă aș face atâtea meditații! Ei, da, sunt nesimțită,  ce să zic, directore, da chiar permiți să ni se vorbească în halul ăsta, inadmisibil,  inadmisibil! De-aia nu ne putem noi titulariza, că stați voi și vă lăfăiți pe catedrele alea, n-ați  mai făcut o activitate de când era bunica fată mare, dar pretenții aveți…

Strigătele de luptă brăzdau văzduhul iar un nor de săgeți a acoperit cu totul lumina slabă,  clipicioasă, a neoanelor din laboratorul de fizică. Din toate părțile,  zburau proiectile lingvistice de calibru greu, lăsând în urmă orgolii rănite grav, antipatii pe viață și bătăi de obraz. Neputincios, directorul a încercat de vreo două ori să propună un armistițiu dar, după ce și-a luat, prin ricoșeu, o directă la operație, la operația financiară legată de banii de la primărie privind renovarea sălii de sport, a renunțat. Măcelul pornise și era imposibil de oprit.

A ținut vreo trei ceasuri, după cum am preconizat. Spre sfârșit,  fiecare tabără își căra răniții la compartimentul sanitar, cu promisiuni de ură eternă și răzbunări sângeroase,  las’ că ai să mă rogi dumneata să-ți mai țin orele, în viața viețișoarelor mele nu mai avem ce discuta, să te ferească bunul Dumnezeu să te prind pe la mine în asistență  că te dau afară,  ei nu pot, ia să vezi. Filosofule, tu unde ai dispărut, aveam nevoie aicea de tine, cum adică scriai condica, tu nu o scrii niciodată,  băi,  ce talent ai să te fofilezi, hai gata, că m-am lămurit și cu tine.

Am mulțumit Proniei cerești că am scăpat numai cu atâta. M-am strecurat cu băgare de seamă printre combatanți, am semnat procesul verbal de prezență și m-am îndreptat cu viteză în spatele frontului. Am scăpat cu viață și de data asta. Dar reflectez serios la securitatea mea personală, nu știu,  e cazul să merg la un curs de karate didactice, judo pedagogic, habar n-am, ceva, că în ritmul ăsta îngroș cifrele statistice cu victime colaterale. 

Era o după amiaza frumoasă de toamnă. Doamna Magdalena, femeia de serviciu, mi-a făcut prietenos din mână. Gata Consiliul, dom profesor? S-au certat iar ăia pe-acolo? Ei, hai, lăsați,  nu știți? Așa e la noi în învățământ, sunteți tânăr, o sa vă obișnuiți. 

Consiliul Profesoral Consiliul Profesoral Consiliul Profesoral Consiliul Profesoral

Am plecat agale spre metrou fără să spun nimic.


Dacă ai ajuns aici, citește și:

Povești din cancelarie: Doamna Profesoară

2 comments

  1. Stem Nic spune:

    Am trecut prin mai multe școli însă nu am văzut așa ceva în vreo școală. Este o ficțiune, ca urmare a unui vis urât?

  2. Georgiana O spune:

    Marcel nu încetezi sa ma uimești! Îmi place tare mult cum îți așezi pe hârtie experiențele trăite.

«

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *