Închide
Întâi, ne speriem, normal. Nouă nu ne plac conflictele, ne place viața liniștită. Intrăm în stare de alertă și am face orice să nu mai existe conflictul.
Pentru că pe el nu-l suportăm, pe el nu știm cum să-l ducem, pe el îl vedem responsabil de spulberarea liniștii casei noastre. Dar conflictul, săracul, e complet nevinovat. El reprezintă doar atacul ăla de febră care ne arată că undeva, în organism, este o infecție. Și, mergând pe urma febrei, vom afla și unde anume s-a localizat boala. Așa e și conflictul: ne arată că undeva, nu e clar unde, s-a strâns ceva neplăcut, s-a umplut ulcica, iar acum ne explodează în față.
Spaima poate veni și din faptul că dimensiunile conflictului par disproporționate. Ce este în discuție nu pare așa de grav, nu justifică atâta patimă, furie, atâta descărcare emoțională. Însă, de cele mai multe ori, noi nu știm exact când, cum și cu ce s-a umplut ulcica aia, iar conflictul, că de-aia e conflict, nu mângâiere, nu scoate din ea cu pipeta doar chestiunea în cauză, ci varsă tot și, cel mai supărător, dintr-odată.
Iar conflictele astea în familie sunt destul de dese și-i pot privi doar pe părinți, pe unul dintre ei și copilul, pe amândoi și copilul, pe cei doi copii și unul dintre părinți și așa mai departe. În general, conflictele apar fiindcă nu ne cunoaștem suficient, nu avem atenția trează unii asupra celorlalți, nu știm cu ce probleme se confruntă celălalt membru al familiei, ce e în inima lui, ce-l preocupă, ce-l depășește, în fine, pentru că ne ascundem unii de alții și ne prefacem că suntem deschiși. O deschidere adevărată ar însemna să știm ce se întâmplă cu fiecare dintre membrii familiei în fiecare clipă. Sigur, asta nu exclude situațiile neprevăzute, însă, dacă am avea obișnuința cunoașterii și acceptării celuilalt, ar fi mai ușor să gestionăm situațiile conflictuale. Nu ne-am mai crampona de conflictul în sine, nu ne-am mai speria de el și, mai ales, de formele lui de manifestare, ci am putea să ne concentrăm doar pe rezolvarea chestiunii care a generat conflictul.
Nu e ușor, bineînțeles, mai ales că majoritatea părinților au fost ei înșiși copii care nu au fost stimulați să fie sinceri, să-și împărtășească preocupările, problemele, ci li s-a cerut să fie cuminți și ascultători față de părinții lor, să nu care cumva să le creeze probleme. Și, din acest motiv, conflictele lor interioare au ieșit arareori la suprafață ori poate niciodată în fața părinților. S-au transformat în răni pe care le poartă cu ei de când erau copii și le aduc, firește, și în relațiile cu partenerii lor și cu propriii copii. Și, la fel de firesc, se tem de conflict mai rău decât de orice altceva. Pentru că ei au experiența conflictului care se transformă în durere, în rană. N-o să fie simplu, n-o să fie repede, numai că schimbarea perspectivei asupra conflictului e singura care poate pune început bun și care poate duce la rezolvările cele mai potrivite ale situațiilor conflictuale inerente, dar poate preveni și apariția conflictului fiindcă, dacă n-ai o bombă în buzunar, n-are ce exploda.
