fbpx

Cinci mituri despre învățământul particular din România

de Marcel Bartic, Little London International Academy

Nu puține sunt temele care agită, zilele acestea, opinia publică. Multă energie și elocvență sunt închinate neajunsurilor din economie, justiție și sănătate. E adevărat, toate ne dor. Toate ne angajează în interminabile dispute, din care sar imprevizibile așchii ideologice și schije politice. De departe însă, o sursă inepuizabilă de polemică rămâne educația. Un domeniu care a rămas în continuare insensibil  la tratamentele menite a-i vindeca slăbiciunile.

Nu-i vorbă că nu s-ar încerca. În ultimii ani, se remarcă un avânt entuziast pe piața ideilor privind rostul învățământului în societatea românească. Că se fac campanii de voluntariat, se susțin proiecte de modernizare a școlilor sau, pur și simplu, se pune umărul la înnoirea arhitecturii curriculare, aceste inițiative arată clar nevoia de schimbare și reformă profundă. Un lucru foarte bun de altfel. Soluțiile apar acolo unde există un pluralism al opiniilor, nu o dogmă livrată oficial și impusă ca normă.

Pe acest fond al nevoii de alternativă la învățământul public, tradițional, au apărut și s-au dezvoltat tot mai mult, în ultimii ani, școlile private. Apărut inițial ca expresie a unei dorințe, aproape naive, de a construi structuri cu mai multă autonomie în desfășurarea actului educațional, învățământul particular s-a desprins de pluton prin curajul de a încerca și alte metode decât cele consacrate. Unii au ales să se racordeze la programe educaționale internaționale sau să implementeze principii didactice noi, alții, pur și simplu, au abordat programa românească într-o manieră mai realistă și mai apropiată de nevoile copilului. Evident, drumul urmat de școlile particulare nu a ajuns nicidecum la final și nu puține îi sunt provocările. În prezent, e dificil de făcut o analiză exactă în ceea ce le privește.  Poate fi sesizată, cel mult, o tendință de maturizare și de raportare mai onestă la provocările organizaționale și curriculare. Pe de altă parte, ideea de antreprenoriat în educație se lovește încă de prejudecăți și caracterizări, care nu exprimă neapărat o realitate.

 

“Învățământul privat e pentru cei cu bani.”

Fals. Învățământul particular este pentru cei dispuși  să investească în educație. Iar numărul lor e din ce în ce mai mare. Dacă în 2013 erau înscriși în școli cu finanțare privată aproape 100 000 de copii, în 2016 erau înregistrați aproximativ 160 000 (4,3% din totalul efectivelor de elevi din România). Dacă în urmă cu zece ani, marea majoritate se regăseau  în regiunea București-Ilfov, astăzi datele oferite de ARACIP indică dezvoltarea unor astfel de proiecte educaționale în aproape jumătate din județele din România. Nu a crescut numărul celor cu posibilități financiare ci, dimpotrivă, este tot mai consistent procentul celor care își doresc altceva de la sistemul de învățământ. Părinții care aleg o școală particulară nu sunt neapărat cei care apar în top 300 Forbes ci, mai degrabă, cei care vor să scape de starea vasalică în care se află în raport cu multe din instituțiile publice. Angajamentul față de viitorul copiilor lor vine la pachet, de cele mai multe ori, cu sacrificii și eforturi considerabile.

 

“Nu se face școală la particular.”

Dacă acesta este răspunsul, poate am pus greșit întrebarea. Har Domnului, găsim în ograda fiecăruia destule probleme. Poate ar trebui depășit mitul școlii de stat, garant absolut al seriozității și exigenței, așa cum, evident, nici învățământul privat nu mai poate pedala doar pe exotice strategii pedagogice, prezentate drept soluții minune, fără o acoperire reală și o racordare onestă la cultura societății din care facem parte. Sistemul suntem noi. Drept urmare, schimbarea ar trebui să vină din noi înșine, indiferent de sursa de finanțare.

Dacă ne raportăm totuși la rezultatele obținute la examenele naționale, concursurile și olimpiadele din ultimii ani sau chiar la competițiile internationale, se poate observa că și învățământul privat începe să fie tot mai activ, semn că și-a învățat lecția și a găsit soluții pentru a răspunde unei nevoi reale din partea copiilor și părinților. Nu mai e de mult o noutate că printre olimpicii internaționali la engleză, fizică sau informatică se află și copii din mediul privat. E adevărat, aceste concursuri și olimpiade nu sunt argumentul suprem în definirea unui act educational de calitate. Există și alte aspecte, pe care școlile de stat, prin însăși structura  lor, nu le asigură în totalitate. Un număr mai mic de elevi în clasă, un cadru mai riguros privind siguranța și sănătatea copiilor, o mai mare atenție acordată motivației și dezvoltării emoționale și asumarea reală a responsabilității în caz de eșec școlar. Nu vă faceți griji, o școală particulară fără performanțe își va închide repede porțile.

 

“Nu ai siguranța postului într-o școală privată.”

Dacă ești cadru didactic și te apasă astfel de neliniști, cu siguranță mediul privat nu e cea mai bună alegere. Stabilitatea locului tău de muncă este  asigurată, în primul rând, de competența și angajamentul față de copiii pe care îi ai în grijă. Motivația intrinsecă pentru progresul academic al elevilor, creativitatea, dorința de a crește profesional și de a te integra într-o echipă sunt indicatori ai unui profesor de succes. Un om dedicat școlii, pasionat și entuziast al disciplinei sau ariei curriculare de care răspunde, va fi întotdeauna sigur de  susținerea (unanimă) a părinților și elevilor săi. Ceea ce, nu-i așa? are o valoare indiscutabil mai mare decat decizia de titular.

O constatare firească, v-ar spune și cei trei milioane de angajați din sectorul privat.

 

“Părinții fac ce vor pentru că plătesc.”

Depinde ce vor să facă. Susținerea financiară se acordă pentru serviciile educaționale. Școala își asumă responsabilitatea pentru actul didactic iar dialogul onest și deschis cu părinții este absolut necesar. Faptul că părinții au așteptări mari de la oamenii care stau șase, șapte, opt ore pe zi cu copilul lor este un drept și trebuie înțeles ca atare.  Pe de altă parte, e de acceptat și faptul că educația nu începe și nu se termină la școală. Este o constructie fragilă, care trebuie consolidată din ambele părți cu tact, răbdare, încredere și respect. Reacțiile, atitudinile ce ies din acest cadru sunt toxice nu doar în relația cu școala ci și față de propriul copil. Până la urmă, primele modele în viață ale celor mici sunt chiar părinții lor.

Situațiile conflictuale între păriinți și școală nu sunt, să recunoaștem, o trăsătură a învățământului particular. Se regăsesc, în egală măsură, și în școlile de stat. Rezolvarea nu e acolo unde căutăm (iar?) vinovați,  cât ar trebui identificate, mai degrabă, soluții. Iar una dintre ele ar putea fi consolidarea abilităților de comunicare și o mai temeinică pregătire a viitorilor profesori, încă din facultate, în ceea ce privește managementul conflictului.  Ar fi mai putină încruntare prin cancelariile din România.

 

“Copii de fițe”

Nicidecum. Sunt doar copii. Cu speranțe, bucurii, dezamăgiri, trăiri sau așteptări întocmai cum au și colegii lor de la stat. Se atașează  de profesorii lor, experimentează aceleași relații în clasă, sunt mustrați atunci când greșesc, se bucură când sunt apreciați. Și printre ei sunt copii pasionați de matematică, istorie sau limbi străine așa cum emoțiile sunt la fel de mari în fața unui test la chimie sau fizică. Una dintre lecțiile pe care învățământul privat încearcă să le ofere este cea legată de empatie, compasiune și rolul nostru în lumea de azi. A devenit aproape o tradiție ca în școlile particulare să se organizeze acțiuni caritabile sau de voluntariat. E adevărat, sunt mai puțin spectaculoase ca un rezultat la balcaniada de matematică dar înseamnă un pas înainte spre o lume mai altruistă, mai tolerantă cu diversitatea din jurul nostru. Încă nu am scăpat, să recunoaștem, de reflexe ideologice în care mediul privat este expresia clasei exploatatorilor iar statul apărătorul celor mulți și nevoiași. Se proiectează  asupra unei categorii de copii o imagine deformată, aproape negativă, doar pentru că părinții lor își doresc un mediu de învățare mai sigur și mai atent la nevoile fiecăruia dintre ei. Operăm cu prejudecăți în ceea ce privește niște comportamente, pe care le-am găsi, s-o spunem cu onestitate, și în școlile publice. Avem tendința să augmentăm orice greșeală, doar pentru că vine dintr-o școală privată dar o trecem ipocrit cu vederea dacă se întâmplă într-o școală de stat.

Poate că, finalmente, ar trebui să reflectăm la alte criterii după care facem aprecieri  legate de elevii, profesorii sau părinții din învățământul particular.

Învățământul privat nu se află în competiție cu cel public. Sunt, mai degrabă, într-o relație de complementaritate. Orice initiativă privată se traduce prin curajul de a încerca lucruri noi, de a experimenta  și de a fi un generator de strategii și metode mai eficiente. Vor mai fi poticneli, fără îndoială dar perspectivele sunt optimiste iar școlile de stat nu au decât de câștigat din acest lucru.

Citește și:

Școlile private au promovat Evaluarea Națională cu media generală 8,49