Închide
de Alex Zamfir, fondator The Funny Brand
Cel mai mare dar pe care un părinte îl poate face copilului său este să îi spună „Nu.”
Cineva mult mai deștept ca mine a spus chestia asta, dar de când am auzit-o mi-a devenit un fel de mantră pentru momentele în care, ca părinte, m-am simțit și eu vinovat că i-am refuzat copilului vreo jucărie sau vreo distracție, deși la acel moment aș fi putut sp i-o ofer.
Căci doar pentru că poți să îi oferi ceva copilului tău nu înseamnă că și trebuie s-o faci de fiecare dată. Că o faci mai des sau mai rar, asta deja e treaba ta, atâta timp, cred eu, cât te obișnuiești și îl obisnuiești și cu Nu:
„Nu, astăzi nu vom cumpăra acea jucărie.”
„Nu, nu poate să rămână X-ulică la noi peste noapte.”
„Nu, nu poți ieși chiar acum cu prietenii.”
„Nu, nu poți pleca nu-știu-unde de unul singur.”
Nu-ul devine problematic când el se transformă prea des într-o pedeapsă, ca urmare a comportamentului copilului. Sau când devine o unealtă de șantaj în mâna părintelui. Atunci, da, să folosești ‘Nu” te face un părinte nasol. Dar dacă Nu-ul este folosit doar pentru că părintele nu poate ceva, sau nu vrea în acel moment sau Nu-ul se aliniază cu valorile în care părintele crede și încearcă să le transmită mai departe copilului, atunci Nu-ul devine un instrument extrem de important. Copiii au nevoie de limite. Au nevoie de o autoritate care să le impună, fără nervi și patos și reproș aceste linii peste care nu se poate trece.
Problematici nu devin copiii care au primit lucruri în copilăria lor. Problematici devin cei care nu au fost refuzați niciodată, de teamă că vor începe să plângă, să se dea cu fundul de pământ, să facă o scenă și să se/ne facă de râs sau pentru că „Eu nu am avut, așa că măcar copilul meu să aibă tot ce-și dorește.”
Și e cu atât mai ironic, pentru că, de fapt, ceea ce își dorește copilul este un părinte care să îi fie alături. Un părinte cu care să se joace, cu care să vorbească, alături de care să râdă și în brațele căruia să plângă. Restul lucrurilor ce pot fi cumpărate, pe cât de mișto sunt, pe atât de tare pălesc în comparație cu cele de mai sus.
Niciun copil devenit adult nu a spus vreodată: „Mama și tata mi-au cumpărat 20 de jocuri de Lego, au fost cei mai buni părinți din lume.” În schimb, întrebați orice copil și cel mai probabil va putea să vă spună momentul în care a făcut ceva deosebit cu părinții săi, Poate să vă spună exact anul, locul, cu ce erau toți îmbrăcați, ce temperatură era afară și ce au mâncat după aceea. Atât de mare este impactul experiențelor împreună asupra lor.
Poate că tânărul care a făcut accidentul mortal zilele trecute este unul dintre copiii care nu a auzit „Nu” prea des în viața lui. Sau poate că nu. Ceea ce este sigur este că el provine dintr-o generație a căror părinți s-a temut să folosească acest cuvânt. Și, prin această absență, le-au făcut copiilor lor un mare deserviciu. Căci viața reală, viața de adult vine cu multe lucruri frumoase, dar și cu multe obstacole, limite și frustrări. Pe care, dacă nu știi cum să le faci față, dacă le lași pe ele să te controleze pot duce la niște tragedii. Și „Nu”-urile irosite, cele pe care le știi că ar fi trebuit să le rostești, cele care ar fi putut face diferența, nu ți le mai dă nimeni înapoi.
În viața reală, spre deosebire de coconul familiei, de multe ori nu mai primești a doua șansă.
