Închide
Cei 7 ani de acasă Despre copilărie, înțelepciune populară și speranța
de prof. dr. MIRCEA BERTEA, expert în educație, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET) Paris, președinte al Asociației Naționale a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România (ANCLP)
Despre copilărie, înțelepciune populară și speranța îndreptățită că școala te face om
Seniorii de astăzi și o parte a părinților de copii ajunși acum la liceu mai au încă viu în memorie ecoul expresiei atât de bine cunoscute și folosite cândva în viața de familie și în comunitate, încât devenise un etalon etic și moral: cei 7 ani de acasă.
Ecoul acesta este un semn că mai există în limba română această expresie care funcționa ca un verdict social: «Nu are/are cei 7 ani de acasă!». Se rostea rar ca laudă, mai des ca reproș. Și tocmai această asimetrie trăda ceva esențial despre felul în care cultura română a înțeles, vreme de generații și generații, ce înseamnă să crești un copil: o datorie care, dacă nu e îndeplinită cu grijă și responsabilitate, lasă urme vizibile toată viața. Șapte ani! Numărul are în sine o rezonanță arhetipală – în calendarul religios, în basme, în organizarea timpului agricol din vechime. Șapte ani înseamna în mintea colectivă un timp etalon, o perioadă suficientă pentru ca un copil să devină, dacă e bine îngrijit și îndrumat, un pui de om cu rânduiala lui. Era vârsta la care, altădată, copilul intra în câmpul muncii alături de adulți, vârsta la care biserica îl socotea capabil de discernământ moral, vârsta la care școala, acolo unde exista, îl primea ca pe un recipient gata să fie umplut cu litere și socoteli. Tot ce trebuia făcut și învățat înainte era treaba familiei.
Și familia, în înțelesul ei vechi cel mai larg, acela de comunitate de neam și de vecini, a codificat această responsabilitate în paremii ca protocoale pedagogice arhaice, proverbele și zicătorile nefiind tratate ca folclor decorativ, ci ca sisteme implicite de transmitere a cunoașterii tradiționale. Se făcea trimitere prin aceste expresii de pedagogie populară la metafore și personificări organice (nuiaua, copacul), la rușine ca busolă morală, la comunitate ca martor. «Copilul mic, grija mare; copilul mare, grija și mai mare», «Îndoaie nuiaua de când e tânără», «Copacul se îndreaptă de mic» – toate trimițând la aceeași convingere: caracterul, ca și lemnul, trebuie lucrat când e moale, când mai poate fi modelat. Lăsat în voia lui, se întărește strâmb și nicio forță nu-l mai poate apoi îndrepta.
Această pedagogie implicită nu era una a afecțiunii necondiționate. Dimpotrivă, afecțiunea în cultura rurală românească era mai degrabă tăcută, exercitată prin grijă și muncă, decât exprimată verbal. Bătaia era ”ruptă din Rai”, o metodă care astăzi ne face să încruntăm din sprâncene și să ne revoltăm, era atunci expresia unei practici sociale bazate pe convingeri înrădăcinate că disciplina, chiar dureroasă, îl ferește pe copil de greșeli viitoare mai mari. O înțelepciune aspră a supraviețuirii într-o lume care nu ierta slăbiciunile, hrănindu-și speranța în rugăciuni și credințe… Cei șapte ani de acasă nu erau, se înțelege, nici considerate intențional și nici recunoscute ca o școală formală. Nu existau ore, lecții, programe. Existau însă treburile zilei după orarul diurn, exista modelul viu al părinților și bunicilor, exista rușinea, acea forță socială extraordinară pe care modernitatea a slăbit-o considerabil, declarând-o astăzi antipedagogică, exista comunitatea ca martor permanent. «Ce-o să zică lumea?» nu era o întrebare, ci o busolă morală în absența altora mai sofisticate. Expresia ca interogare precaută și antidot la reproșuri ulterioare poate fi întâlnită și azi în ruralul românesc, cu deosebire în localitățile izolate, dar nu numai.
Și totuși, această perioadă a celor «7 ani de acasă», în ciuda vremurilor grele și a localizării preponderent rurale (copilăria rurală românească fiind aceea care stă la baza tezaurului paremiologic invocat aici) este adesea considerată și resimțită/retrăită ca anii cei mai fericiți ai vieții – fericirea copilăriei, a primilor ani, acea fericire lipsită de griji pe care noi toți (sau aproape toți) o proiectăm nostalgic în trecut ca pe un balsam pentru suflet și pentru mintea îngândurată de mai târziu. Paradoxul acesta existențial și de reconfigurare nostalgică a amintirilor copilăriei timpurii este genial exemplificat de Ion Creangă în Amintiri din copilărie, capitolul II (Ion Creangă, Povestiri, povești, amintiri, Editura Junimea, Iași, 1983, pp. 182-183), printr-o evocare emoționantă la persoana I a locurilor și oamenilor copilăriei sale în Humuleștiul ridicat la sat demn de priveliștea lumii:
”Nu știu alții cum sunt, dar eu, cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părințească din Humulești, la stîlpul hornului, unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mîțele jucîndu-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humulit, de care mă țineam cînd începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, cînd ne jucam noi băieții de-a mijoarca și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie. Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții și frații, și surorile îmi erau sănătoși, și casa ni era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea”
”Ce-i pasă copilului cînd mama și tata se gîndesc la neajunsurile vieții, la ce poate să le aducă ziua e mîne sau că-i frămîntă alte gînduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe bățul său, gîndește că se află călare pe un cal de cei mai strașnici, pe care aleargă cu voie bună, și-l bate cu biciul și-l strunește cu tot dinadinsul, și răcnește la el din toată inima, de-ți ie auzul; și de cade jos, crede că l-a trîntit calul, și pe băț își descarcă mînia în totă puterea cuvântului…
Așa eram eu la vîrsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii, de cînd lumea asta și pămîntul, măcar să zică cine ce-a zice.” (s.n. M. Bertea)
Într-adevăr, vorba lui Creangă, zică cine ce-a zice. Și zicem că, prin chiar exemplificările din acest text literar-memorialistic familia ca nucleu social și satul ca principal agent ai celor 7 ani de acasă nu erau fără griji, dimpotrivă, erau plini de griji reale, iar copiii erau ”fericiți” nu pentru că fericirea însemna absența dificultăților, ci prezența unui cadru familiar (părinți, casa natală, curtea, grădina, mâțele și câinele casei, vecinii, ulița copilăriei, biserica…), spațiu securizant în care dificultățile aveau sensul lor cunoscut și previzibil, iar adulții din jur știau să le gestioneze.
Și apoi venea școala. Școala care te face om. O desprindere bruscă, o ruptură de lumea copilăriei fericite, cu obligația asumării reale de responsabilități. Te face om, pornind tocmai și valorificând cei 7 ani de acasă, înțelegând astfel că perioada aceasta cu șaptele de basm și mit nu devine o vârstă de aur pierdută, ci, dimpotivă, fundamentează un angajament pe care fiecare generație trebuie să și-l reînnoiască față de copiii ei, cu convingerea că ceea ce se face în primii ani de viață nu se uită niciodată.
Deși nu mai este un instrument pedagogic deliberat, ci mai degrabă un criteriu de apreciere socială, expresia și semnificațiile celor 7 ani de acasă, care nu mai sunt acum 7, ci doar 2 (sau chiar mai puțini), își conservă astăzi sensurile paremiologice inițiale pentru evaluarea comportamentelor vizibile la adolescenți și adulți, fără a avea însă implicații în politicile educaționale. Trăim în secolul vitezei. Șapte ani de acasă au devenit maximum doi (perioada de concediu plătit pentru creșterea copilului).
Deși părinții contină să-și laude copiii, cu isonul multiplicat al bunicilor, nu am auzit încă pe cineva spunând: Are/nu are cei 2 ani de acasă!
Despre această stare educațională (sau nu?!) a copilăriei timpurii în articolul următor!