Închide
Cea mai urgentă măsură în Educație
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Domnule Ministru,
Bine ați venit în haosul generalizat numit învățământ românesc.
Apreciez curajul cu care v-ați asumat acest portofoliu și sper să aveți determinarea de a vă duce mandatul până la capăt. Un motiv în plus însă să chibzuiți cu înțelepciune așteptările pe care le veți crea pentru că încă o dezamăgire ar fi, pentru cei mai mulți dintre noi, prilejul de a renunța definitiv la ideea binelui colectiv.
Domnule Ministru,
Salut atașamentul dumneavoastră față de valorile gândirii critice și hotărârea de a reda comunităților academice statutul de vector al alfabetizării științifice și democratice. Sunt idei care, în peisajul ultimelor săptămâni, dominate de ignoranță si discursul urii, au mai atenuat parcă amărăciunea pe care am resimțit-o cu toții. Formarea profesorilor, stabilirea unor criterii de performanță, reforma sistemului național de cercetare precum și finanțarea corespunzătoare a acestuia sunt, de asemenea, priorități a căror legitimitate este una incontestabilă.
Îndrăznesc totuși să cred că misiunea dumneavoastră, dincolo de toate cele enunțate mai sus, este alta. Cu mult mai dificilă, fără de care însă întreg eșafodajul promisiunilor de schimbare se va prăbuși, la prima adiere, ca un castel de cărți de joc.
Aveți datoria de a reda încrederea în sistemul nostru de învățământ și valorile educației.
Încrederea, domnule Ministru, este un deziderat pe care nu-l veți obține prin ordine sau directive. Încrederea este ceva ce veți câștiga atunci când elevii, studenții, părinții și profesorii vor simți că le sunteți alături. Când vor vedea că puneți nevoile lor mai presus de presiunile politice sau obligațiile de partid. Când vor ști că sunt și ei văzuți, ascultați și susținuți. Nu-mi fac iluzii, nu cred că sistemul nostru de învățământ, greoi, ineficient și confuz va putea fi schimbat peste noapte, dar prezența cuiva căruia chiar să-i pese de noi ar însemna enorm.
Încrederea este o condiție sine qua non a oricărui proiect de reformă. Încrederea că Ministerul pe care îl veți prelua, Inspectoratele școlare și toate celelalte instituții responsabile de funcționarea școlilor din România pot fi și altceva decât expresia compromisurilor politice, refugiul incompetenților sau patria formelor fără fond.
Va fi nevoie de încredere că măsurile pe care le veți lua, oricare vor fi acestea, vor avea în vedere binele tuturor copiilor din această țară. Că veți avea o contribuție la diminuarea inechităților din școli și că educația nu va mai fi un produs de lux, pe care din ce în ce mai puțini și-l permit, ci un far ale cărui raze să ajungă și în cele mai întunecate colțuri ale societății românești.
Avem nevoie să credem din nou că școala și universitatea sunt spații ale cunoașterii, nu instituții care furnizează niște diplome sau acoperă impostura academică. Avem nevoie să regăsim acel ideal al educației, căruia să-i subsumăm toate politicile publice, toate regulamentele sau metodologiile. Să redescoperim țelul suprem al școlii, acela de a forma nu doar mintea copilului, ci și caracterul lui, rostul lui pe lume, datoria de a ști și de a oferi mai departe binele și frumosul sau kalokagathia, cum le spuneau vechii greci. Nu doar pentru confortul personal, nu pentru că trebuie, ci pentru a lăsa o lume mai bună generațiilor viitoare. O lume eliberată de ură, ignoranță si teamă. Asta ar trebui să facă școala și universitatea.
Ori, pentru asta, e nevoie să avem încredere că aceste instituții sunt capabile să-și asume această misiune.
Părinții nu mai au încredere în profesori, profesorii nu mai au încredere în părinți și tuturor le lipsește cu desăvârșire încrederea că i-ar mai păsa cuiva de copiii lor. Școala românească este guvernată în prezent doar de legile fricii. Dacă nu veți reuși să desțeleniți educația din mlaștina resemnării și lehamitei, orice măsură, oricât de bine intenționată va fi, se va lovi de opoziție și suspiciune.
Asta cred eu că vă este misiunea, domnule Ministru.
Și cred, vreau să cred, trebuie să cred că avem o șansă. Altminteri, nu voi putea să mă întorc în fața elevilor mei fără să fiu convins că viitorul poate fi mai bun. Nu pot, nu am voie să le predau copiilor lecția resemnării, a abandonului și renunțării.
Cea mai importantă lecție pe care școala trebuie să o ofere rămâne cea a încrederii.
