fbpx

”Ce se întâmplă în România are o factură. O plătim, deja!” (interviu cu Mircea Dumitru, partea a doua)

Mircea Dumitru este rectorul Universității București. Profesor de logică, membru corespondent al Academiei Române, președinte al Institutului Internațional de Filosofie și ministru al Educației în guvernul Dacian Cioloș, este una dintre persoanele publice din domeniu cele mai calificate să analizeze starea actuală a învățământului românesc.

Ce părere aveți despre evoluția sistemului de învățământ privat din România? Și mă refer, mai ales, la învățământul preuniversitar.

Pe acest subiect, în mod direct, am mărturiile unor oameni în care am mare încredere, cunoștințe apropiate sau chiar prieteni. Și sunt în momentul de față școli generale și licee private care funcționează foarte bine și care oferă o educație de vârf. E adevărat că acel gen de educație nu prea poate să fie o educație cu un caracter social incluziv și care să permită unor tineri care vin din medii sociale dezavantajate economic să fie elevi la aceste școli, pentru că taxele sunt foarte mari.

Există, însă, o tendință nouă: foarte multe școli private oferă burse de studiu pentru elevii cu performanțe academice remarcabile.

Mă bucur să aud asta! De multe ori, taxele sunt, însă, prohibitive. Asta nu înseamnă că ar trebui să luăm măsuri împotriva lor, ci mai degrabă să găsim un sistem de susținere a celor care sunt foarte merituoși. Există școli private foarte bune, în care se învață foarte bine și cu siguranță este un atu pentru tineri atunci când intră în viață, când merg la universitate și apoi își caută un loc de muncă. O educație foarte bună, făcută la timp, este un mare atu, e un avantaj social enorm pentru acești copii și nu pot decât să mă bucur pentru ei. Însă școala se adresează mediei, inclusiv mediei sociale.

Nu credeți în clasele de olimpici?

Nu, nu cred în așa ceva. Cred în grupe care pot fi ad-hoc constituite, pentru a maximiza un talent, pentru ca performanța să fie foarte bună, dar nu cred în clase care să fie destinate unor astfel de copii.

Dacă învățământul privat ar găsi o soluție de democratizare, și se fac astfel de încercări, prin bursele pentru studii, cât de mult credeți că ar putea să influențeze norma generală, pe cea din învățământul public?

Ar putea să fie o presiune foarte bună! De ce nu? Adică, dacă vom avea din ce în ce mai multe școli care nu sunt susținute în totalitate din bugetul public și care sunt bugetate mixt sau multiplu, prin anumite companii, organizații care ar putea să susțină acele școli, sigur că ar putea să fie un factor bun pentru competiție și pentru progres. După cum am văzut și invers:  acolo unde au apărut foarte multe instituții private, dar care nu au urmărit calitatea, nu au urmărit performanța, ci un câștig pe termen mediu sau scurt. În unele universități particulare, am văzut cum a fost trasă în jos calitatea învățământului.

Deci se influențează unul pe celălalt, cele două sisteme, public și privat?

Sigur, competiția e întotdeauna foarte bună.

Ce nu a funcționat în învățământul universitar privat?

Nu aș ști să vă spun cu precizie. Am lucrat în acest sistem în urmă cu foarte mulți ani, înainte de a pleca în Statele Unite. Știu facultăți de la anumite universități particulare care sunt decente sau chiar bune, cu programe bine alcătuite, cu un corp profesoral serios; și au și format în ultima vreme propriul corp profesoral, nu mai apelează doar la împrumuturi externe, adică profesori de la universități publice.

Puteți să dați exemple?

E un exemplu pe care îl știu eu, poate alții știu alte exemple. Eu știu de Facultatea de Psihologie de la Universitatea Titu Maiorescu, care și-a ocupat, pe bună-dreptate, o poziție credibilă în învățământul românesc. Dar, dacă vorbim la modul general, învățământul superior public din România este, încă, superior celui privat.

Ce nu merge în învățământul superior privat?

Noi avem la Universitatea București o cultură instituțională destul de democratică. Din experiența pe care am avut-o cu universitățile private, direct sau indirect, acestea nu au o cultură instituțională democratică. Sunt mai degrabă instituții monarhice sau oligarhice. Adică ce vrea rectorul universității se realizează în ziua respectivă sau a doua zi. E greu de crezut că toate dorințele acestor oameni sunt întotdeauna în interesul învățământului. Dacă nu există și o rezistență bună, critică, din partea colegilor, din partea consiliului de administrație, a Senatului, care să poată să îi spună rectorului când deciziile sau hotărârile sale nu sunt în ordine, atunci s-ar putea ca rezultatele aplicării acestor decizii să fie defavorabile calității învățământului și intereselor legitime ale acestor universități.

Universitatea București a afișat, la intrarea în clădirile sale, bannere pe care scrie ”Universitate persecutată de Ministerul Educației”, în semn de protest față de decizia autorităților de a tăia fondurile unităților de învățământ pe criterii politice.

Educația ca proiect de țară. Care credeți că ar trebui să fie reperele acestui proiect?

Educația trebuie consolidată pornind de la nivelul timpuriu. Să nu pornim de la universitate, ci de la creșe, grădinițe și de la școala primară. Asta cred că e o idee demnă de urmat și pentru a o duce la îndeplinire avem nevoie de profesori special pregătiți pentru aceste cicluri primare sau timpurii. Nu avem nevoie numai de depolitizarea școlilor, ci și de o debirocratizare a învățământului. Profesorii sunt obligați să completeze tone de documente ca să probeze că au făcut ceva la clasă și asta le ia din timp. Există un proiect de țară, ”România educată”, așteptăm să vedem ce rezultate va avea, dacă putem trece de la faza declarativă generoasă la chestiuni concrete. Dar pentru asta e nevoie de un pact transpartinic, pentru că educația nu este o chestiune politică, care ține doar de partidul care este la guvernare în momentul actual, ci este o chestiune care trebuie să țină de întreaga societate. Îi educăm pe toți copiii acestei țări pentru viitorul acestei țări. Clasa politică nu cred că este în momentul actual suficient de matură ca să înțeleagă această miză și nota de plată va fi, din păcate, achitată de noi toți în curând.

Credeți că părinții înțeleg această miză? Sau sunt mult prea preocupați de notele copiilor și le iau ca unic reper?

Eu sunt părinte. Am o fiică mai mare, care a terminat cu mai mulți ani în urmă liceul și am o fată care luna aceasta a terminat clasa pregătitoare. Fata cea mare a fost mai nonșalantă cu notele, iar nici eu și nici mama ei nu am forțat-o să ia note mari. Era foarte rebelă într-o manieră mai personală. Eu, dacă am lucrat doar în școală, pentru că nu am avut altă meserie toată viața mea, îmi dau seama că insistența aceasta obsesivă asupra notelor este lipsită de orice substanță pedagogică reală. Nu nota este cea care reflectă finalmente ce competențe are cineva. Cu fata cea mică, care va intra la toamnă în clasa I, cu siguranță vom avea aceeași atitudine. Soția mea este și ea cadru didactic și chiar doctor în Științele Educației.

De ce sunt părinții obsedați de note?

Părinții sunt mult prea mult preocupați de notele pe care le iau copiii lor pentru că școala românească, în momentul de față, privilegiază în mod excesiv și exclusiv evaluarea doar prin notă. Dacă nu ai o notă bună, înseamnă că nu te poți califica pentru următoarea etapă. Nota este un pașaport pentru a trece la un stadiu superior. Dar dacă, pe de altă parte, nota reflectă sau nu cantitatea și mai ales calitatea cunoștințelor și bunelor deprinderi ale unui copil, ei bine aceasta este o chestiune pe care părinții nu o mai au în vedere. Și de aceea se mulțumesc cu note mari, chiar dacă, să spunem, copilul lor nu este foarte bine pregătit sau motivat pentru etapa următoare în care urmează să intre. Dacă școala nu ar insista doar asupra acestui sistem și ar avea și alte modalități de a-i evalua, de a-i poziționa într-un fel, de a le cultiva talentul și de a-i îndruma către cel mai bun tip de program școlar care să corespundă dorințelor și aspirațiilor și talentelor lor, atunci n-ar mai fi doar nota criteriul principal de evaluare. Dar asta presupune un sistem mult mai inteligent, mai flexibil și sustenabil de educație decât cel pe care îl avem în momentul de față.

Dați des nota 10?

Asta e o întrebare foarte bună. Când eram mai tânăr, dădeam foarte puține note de 10, acum am devenit mai soft. Dau mai multe note mari pentru că mai încurajez și dorința și aspirația, nu numai performanța.

Spuneați că tot ce se întâmplă în școală va influența societatea. Cum influențează educația societatea unei națiuni?

În primul rând, vorbim despre o educație generală, la care trebuie să aibă acces oricine. Asta formează gândirea și personalitatea. Apoi, vorbim de educație specializată, care formează specialiști. O tendință este de a transfera la un nivel din ce în ce mai scăzut educația specializată. Unii părinți vor să își specializeze copiii din clasa a cincea pentru a ajunge medici sau arhitecți. Și nu îi mai interesează nimic altceva, doar materiile de care au nevoie. Nu e bine. Asta trebuie lăsată pentru ciclul superior. Copiii ajung să treacă prin liceu fără să aibă habar de marile opere literare, de marile perioade istorice, de marile capodopere ale artei. Acesta este un eșec al școlii generale. Un specialist mai bun e și cel care a citit literatură, a înțeles ceva din istorie, a văzut cum a progresat omenirea, cum și-a câștigat drepturile, inclusiv pe cel universal la vot. Impactul asupra societății este foarte mare. Un om care gândește mai bine, care vorbește mai clar și mai coerent este un cetățean mai bun decât unul care nu reușește să construiască sintactic corect o propoziție de la început până la sfârșit.

Ce se întâmplă acum în România va avea o factură pe termen lung?

În primul rând, e o factură pe termen scurt. O plătim acum, deja!

 

Citește și prima parte, aici:

Mircea Dumitru: ”Valoarea unui sistem e dată de medie, nu de vârfuri” (partea I)

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.