Închide
Ce s-ar putea întâmpla dacă am fi dispuși să ne punem și în papucii celorlalți
de Marcel Bartic, profesor de istorie
Aș avea și eu o părere cu privire la criza din educație, că e o criză, cam ar trebui să acceptăm ideea, indiferent de rolul pe care îl avem.
Îmi fac totuși datoria să menționez că e în regulă dacă îmi ignorați părerea, eu nefiind expert în educație, sunt doar un țăran semialfabetizat de pe valea Siretului, aciuiat în Capitală, plin de interese dubioase și contracte cu statul, pus pe îmbogățire și vândut lui Soros, care denigrează învățământul de stat ca să-și facă reclamă pentru afacerile proprii.
Sper că n-am omis nimic.
Discuția despre învățământ pare foarte complicată dacă o raportăm doar la bani, profesori, sindicate, drepturi salariale, performanță și reforme. Nu ajungem nicăieri așa. Nu o apucăm, scuzați-mi franceza, de partea care trebuie. Sau, sigur, putem să ne înjurăm în continuare, dar tot aici vom fi și la anul și peste zece ani și peste douăzeci de ani, vă garantez, nu se va schimba nimic. Profesorii vor avea în continuare venituri mici și nesigure, părinții vor rămâne frustrați că nu se face educație, experții în finanțe nemulțumiți că se cheltuie banii publici de pomană.
Toate părțile au o anumită legitimitate, dar sunt sau reușesc să descrie doar o parte a problemei. Aia care îi doare pe ei. Aia de profesor, de părinte sau de contribuabil. Pare că nimeni nu este dispus să se pună și în papucii celorlalți. Aș aminti totuși un lucru, unul singur, care trece cumva în plan secund în dezbaterea asta publică, deși toată lumea se folosește de el.
Copiii.
Școala este, în primul rând, a copiilor, pentru copii și despre copii.
Noi, profesorii, părinții, miniștrii, experții în finanțe, jurnaliștii, noi toți, avem obligația de a le oferi copiilor o infrastructură instituțională, legislativă, financiară, emoțională, morală, etică, prin care tânăra generație să aibă parte de o educație serioasă. Ce ziceți de asta? Școala nu făcută pentru noi, adulții, pentru nevoile noastre, obiective sindicaliste, anxietățile sau tabelele noastre în Excel.
E făcută pentru copii. Cum procedăm?
Hai cu prima, că arde, e chestiunea zilei. Copiii au nevoie de profesori buni? Profesori bine pregătiți, motivați, empatici, având standarde morale și etice înalte? Sigur ca da. Hai să începem cu reforma sistemului universitar, de care nu se atinge nimeni bag samă, zburați-i la pensie pe toți rectorii ăia care mențin pregătirea studenților, viitorilor profesori, la un nivel mediocru (sunt generos) și sunt mai preocupați de amicii lor politiceni, pe care îi fac doctori pe bandă rulantă.
Punem mână de la mână și le oferim oamenilor un salariu decent, dar decent, cât să nu se gândească cum naibii să-și plătească întreținerea în fiecare lună sau să-și ia un sacou măcar o dată la trei ani. A, nu sunteți de acord? Nici o problemă, dacă nu facem asta, o să vi-i ia ăia din privat. Ăia au înțeles repede cum stă treaba. Ne mai ocupăm și de formarea continuă, programe de mentorat, cursuri relevante, nu glumele alea proaste făcute pentru adeverințe, că înveți toată viața dacă ești profesor.
Aș mai depesediza sindicatele, dar pe asta luați-o ca pe bonus orgasmic, la care nu îndrăznesc încă să visez.
După care, ce frumos, vrem și noi ceva. Nu mult. Ceva acolo, cât de cât, uite, cum ar fi să scadă analfabetismul funcțional la zece la sută. De la patruzeci și ceva cât e acum, hai că tot e ceva. Hai să scadă oleacă și abandonul școlar, măcar să-i ajungem pe frații noștri de peste Prut, că ne dau lecții la capitolul ăsta. Hai și cu rezultate la evaluările naționale și bacalaureat mai mari cu douăzeci, treizeci de procente, nu zic mai mult, că, na, mai trebuie să pună mâna și copchilul, nu-i dai chiar tot mură-n gură.
Aș regândi pacostea aia de performanță în educație, i-aș schimba definiția, aș da salarii, gradații, medalii de merit, le-aș face statuie profesorilor care reușesc să aducă cei mai mulți copii de la nota patru la șapte. Sau opt. Sau mai mult. Pentru că acolo, dar fix acolo e cheia și lacata, Sfântul Graal, apa vie care dă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte: atunci când crești media rezultatelor obținute de elevi la nivel național. Performanța nu e dată de vârfuri, nu e faultată de cei mai slabi, ci de media elevilor dintr-o țară, tu-i mama ei de medie, că ne ferim toți de ea, că suntem obsedați să părem toți deștepți, geniali, einsteini. Cu cât ai mai mulți din zona asta, copii obișnuiți, cum am fost eu și cum ați fost dumneavoastră, cei care mă citiți acum, că asta e realitatea, cu atât sistemul nostru de învățământ va fi mai performant.
Ei, toate astea, ce să vezi, o să ne coste niște franci. Că o să ne coste, asta e, ajungem și aici.
Dar dacă, pe termen lung, obținem niște generații de adulți (ceva) mai responsabili, mai educați, mai puțin vulnerabili la manipulările extremiste și teoriile conspirației, buni specialiști în orice, de la instalații sanitare până la operații pe creier, eu zic că merită investiția.
Ia stați așa. Am zis investiție? Da, am zis. Nu i-am zis cheltuială. Educația nu ar trebui să fie cheltuială, ci o investiție. Investițiile se fac numai și numai dacă vom face exercițiul de a ne pune în papucii celorlalți.
Și dumneavoastră, doamnă, domnule profesor. Și dumneavoastră, domnule părinte. Și dumneavoastră, domnule specialist în finanțe sau, pur și simplu, contribuabil.
Sau puteți să ignorați ce ați citit mai devreme, oricum sunt un țăran de pe valea Siretului, plin de interese și de afaceri și vreau doar să-mi fac reclamă.