fbpx

Ce mai rămâne dintr-un profesor care nu știe, tace, ascultă și află de la elevii săi? Prea puțin, dacă s-ar defini doar prin aceasta

de Andrei Avram, profesor de istorie la Colegiul Național ”Sfântul Sava”, București

Mă consider un profesor norocos întrucât am ocazia de a interacționa aproape în fiecare zi cu unii dintre cei mai bine pregătiți adolescenți din România. Tineri cu o cultură generală cu mult peste medie și cu o dorință extraordinară de cunoaștere. Curiozitatea lor constantă reprezintă o provocare pentru fiecare profesor, dar mai ales pentru un profesor de Istorie.

Acest domeniu este atât de vast, încât e imposibil să stăpânești la fel de bine particularitățile fiecărei epoci istorice. Iar, nu de puține ori, pus față în față cu multiplele curiozități ale elevilor mei sunt nevoit să afirm că „nu știu”. Nu cu tristețe, nu cu încrâncenare, ci cu bucuria parcurgerii drumului cunoașterii alături de elevii mei.

Pentru că statutul profesorului s-a modificat și, printre altele, el nu mai reprezintă singura sursă de informare pentru elevi, ci, nu de puține ori, nici măcar principala sursă a învățării. Generația actuală învață din mai multe surse decât a făcut-o oricare dintre generațiile precedente și îndrăznește să întrebe mai des decât au făcut-o cei dinaintea lor.

Este (și) rolul profesorului să gestioneze această avalanșă informațională, să ghideze elevii pe acest nou drum al formării. Și, ținând cont de faptul că acest drum nu este bătătorit, că nu a fost parcurs de alții înainte, sarcina este cel puțin dificilă. Iar profesorii și elevii nu pot fi altceva decât parteneri în parcurgerea acestuia.

Revenind la Istorie și la bucuria lui „nu știu”, tot de la elevii mei am învățat să tac, să ascult și să aflu. Să aflu de la ei detalii pe care nu le cunosc, curiozități istorice pe care nu le-am citit în nicio carte pentru că, da, această generație stăpânește „arta detaliului” așa cum au făcut-o puțini înaintea lor.

Așadar, ce mai rămâne dintr-un profesor care nu știe, tace, ascultă și află de la elevii săi? Prea puțin dacă s-ar defini doar prin aceasta. Însă, dacă necunoașterea devine etapă a cunoașterii, tăcerea – parte a prelegerii, ascultarea – simbol al empatiei, aflarea – bucurie în fața curiozității intelectuale a adolescenților, rolul profesorului poate căpăta o nouă dimensiune.

S-ar putea considera că doar un profesor ne-format poate avea o astfel de abordare. Insă, dacă ne-formarea poate fi interpretată și drept o formare continuă, așa mi-ar plăcea să îmi închei cariera: un profesor ne-format, la a cărui formare contribuie din plin elevii săi.

Citește și

Câteva precizări referitoare la „bucuria lui nu știu”

Scrie un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Pagina data web este protejata cu reCAPTCHA care este in aplicarePolitica confidialitatii si Conditiile de service Google.