Șeful ARACIP precizează ce înțelege prin ”școală de fițe”

Sursă imagine: canalul de YouTube Perspektiva

Șerban Iosifescu, președintele Agenției Române de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar, a explicat, într-o postare pe Facebook, ce înțelege prin ”școală de fițe”. El a inclus în definiție atât criterii materiale, cât și cele care se referă la selecția copiilor și pregătirea acestora.

Prezentăm postarea, integral:

Înainte de a vedea ce fel de evaluare vrem, ar fi de discutat, întâi ce fel de ȘCOALĂ vrem. Mi s-a cerut să explic ce înțeleg prin școală de fițe – mă conformez.

Numesc ”școală de fițe” (publică sau privată) școala care:
1. Lucrează cu elevi selectați (rezidențial, prin concurs, taxe etc.), deci școala care are, predominant, elevi din medii favorizate (familii bogate, educate, bine poziționate social).
2. Are procente foarte mici de copii din medii defavorizate – romi, cu dizabilități, din familii sărace și/sau needucate.
3. Din motive de ”rezultate bune” și pentru că în școală învață, preponderent, elevi ”de familie bună” (respectiv, bogați, educați, ne-romi, fără probleme de dizabilitate etc.), părinții interesați și/sau cu bani din alte cartiere vor și ei acolo (inclusiv prin reședințe fictive) – ceea ce face respectiva școală supraaglomerată: numai la noi, cred, rezultatele la examene se corelează POZITIV, în mediul urban, cu numărul mediu de elevi din clasă.
La aceste trăsături (să le zicem) obiective, se mai adăugă și cel puțin una din cele de mai jos – acestea fiind, de fapt, cele care transformă o școală ”bună” într-una de ”fițe” (desigur, nu le întâlnim pe toate peste tot):
4. Selecția continuă informal, cei care ”nu fac față” – cei care nu au bani de meditatori, cei cu dificultăți de învățare (indiferent de cauză), în general, cei ”altfel”, sunt ”sfătuiți” să plece la alte școli.
5. Își arogă, în exclusivitate, rezultatele bune obținute. Aceste rezultate sunt absolut firești, având în vedere mediul de proveniență al elevilor (și influența dovedită a mediului asupra rezultatelor): numai cu un mare efort elevii acestor școli ar putea fi împiedicați să obțină rezultatele respective… Ca urmare nu sunt recunoscute meritele elevilor (”când au venit erau coală albă…”; ”chiar dacă au venit cu 9 la Evaluare Națională, erau bâtă la matematică!”) și nici meritele și eforturile familiilor (”nu se interesează de nimic, nici bani de pază nu mai vor să dea, auzi ce tupeu…”).
6. Tratarea elevilor ca ”sclavi pe plantație”: ”Faceți ce spun sau plecați. Suntem o școală de prestigiu și nu aveți voie să ne faceți de rușine”. Culmea este că, în timp, elevii și părinții ajung să accepte acest tratament – un fel de sindrom Stockholm, zic eu, și chiar comoditate: nu văd vreun elev raportând un profesor, care intră în clasă și spune ”eu am puțină treabă, faceți ce vreți, numai să fie liniște”).
7. Predare clasică: profesorul vorbește, scrie la tablă (sau pune .ppt) elevii se uită și ascultă; teme multe pentru acasă și presiune pe elevi și pe familii pentru ”a ține pasul” (inclusiv prin meditatori). ”Elevul trebuie să știe”.
8. Ocuparea timpului elevilor cu concursuri și olimpiade – de regulă, cu complicitatea părinților.
9. Se consideră ”la creme de la creme” și îi tratează pe ceilalți (școli și alți profesori) cu dispreț: ”să vorbești când vei avea la fel de mulți olimpici ca mine”.
10. Să nu uităm că aceste școli furnizează proporții însemnate de inspectori, funcționari din Minister (fiind o concurență acerbă și nu întotdeauna cinstită pentru a ajunge într-o astfel de școală) și ”influensări” – în mass media / social media. Ca urmare, cultura respectivă este dominantă la nivel de sistem: de exemplu, se consideră că toate școlile pot avea olimpici și, ca atare, profesorii trebuie să fie recompensați pentru olimpici (v. în completare, și postarea din 7 noiembrie despre ”cultura academismului competitiv”). Sau, alt exemplu, se consideră că privatizarea educației și competiția între școli sunt soluții pentru un sistem profund inechitabil.

Este evident că un profesor dintr-o astfel de școală poate face lecții interesante fără prea mult efort: elevii sunt motivați, atenți și capabili să învețe. Poate demara și nșpe proiecte (aceste școli având resurse mult mai mari decât alte școli – prin puterea absolvenților și ”reverse Robin Hood”).

Ca urmare, nu există niciun interes pentru a măsura contribuția EFECTIVĂ a școlii / a profesorului la acele rezultate (”valoarea adăugată” în învățare) și nici să discernem, din rezultatele obținute de un astfel de profesor, cât sunt datorate muncii lui efective și cât calităților personale ale elevilor, sprijinului familiei, resurselor ”extra” deținute de școală etc.