Închide
Ce aveți de gând cu noi, oameni buni?
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
De câteva săptămâni încerc să înțeleg logica noii Legi a salarizării în ceea ce privește personalul din învățământ. Cu cât citesc mai atent prevederile și explicațiile care le însoțesc, cu atât apare o întrebare simplă, dar apăsătoare:
Ce aveți de gând cu noi, oameni buni?
Nu este o întrebare despre bani, în primul rând. Este o întrebare despre respect. Despre felul în care este înțeleasă munca profesorului și despre mesajul pe care statul îl transmite celor care aleg să rămână în școală.
Anul acesta am avut responsabilitatea de a conduce un colegiu mare. Am văzut, zi de zi, dintr-o perspectivă diferită, cât de mult muncesc diriginții. Dacă cineva își imaginează că activitatea unui diriginte începe la ora opt și se termină odată cu ultima oră de curs, înseamnă că nu a petrecut nici măcar o săptămână într-o școală.
Dirigintele este omul la care sună părintele seara, când apare o problemă. Este profesorul care gestionează conflicte între elevi, completează documente, răspunde la zeci de mesaje, organizează ședințe cu părinții, mediază situații tensionate, ține legătura cu consilierul școlar, cu conducerea unității, cu autoritățile, urmărește parcursul fiecărui elev și încearcă, de cele mai multe ori, să fie sprijin acolo unde familia sau societatea nu mai reușesc.
Presiunea asupra dirigintelui nu se încheie odată cu plecarea din școală. Telefonul rămâne deschis, grupurile de comunicare funcționează permanent, iar responsabilitatea continuă și în afara programului. Tocmai de aceea, reducerea indemnizației de dirigenție este greu de înțeles. Nu este doar o diminuare financiară. Este un semnal că această muncă, atât de complexă și de solicitantă, valorează mai puțin.
La fel de greu de înțeles este plafonarea salariului profesorilor cu o vechime de 40 de ani. Ce mesaj primește un dascăl care și-a dedicat întreaga viață școlii? Că experiența lui nu mai contează? Că după patru decenii de muncă, perfecționare și generații întregi educate nu mai există nicio recunoaștere a drumului parcurs?
În orice profesie, experiența este apreciată și răsplătită. În educație pare să devină un inconvenient bugetar.
Iar plata cu ora rămâne una dintre cele mai mari nedreptăți din sistem. Profesorii acceptă ore suplimentare pentru că școala trebuie să funcționeze. Nu pentru că se îmbogățesc din ele. Remunerarea acestor ore este, de ani buni, mult sub responsabilitatea pe care o presupune activitatea la catedră. Este o realitate pe care o cunoaște fiecare profesor și pe care autoritățile par să o ignore.
Ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, dispare și sporul pentru titlul de doctor. Putem avea o dezbatere serioasă despre modul în care acest spor trebuie acordat sau despre criteriile care îl justifică. Însă eliminarea lui transmite un semnal periculos: studiul, cercetarea și performanța academică nu mai reprezintă valori pe care statul dorește să le încurajeze.
Ani la rând ni s-a spus că vrem o educație de calitate. Că profesorii trebuie să fie mai bine pregătiți, mai implicați, mai dedicați. Astăzi pare că exact aceste lucruri sunt descurajate.
Profesorii nu cer privilegii. Cer respect. Cer coerență.
Nu poți cere rezultate mai bune la examene, reducerea abandonului școlar, incluziune, educație digitală, prevenirea violenței, colaborare permanentă cu familia și comunitatea, iar în același timp să diminuezi sau să elimini tocmai elementele salariale care recompensează responsabilitatea, experiența și pregătirea profesională.
Educația nu poate fi construită doar prin declarații. Ea se construiește prin decizii. Iar fiecare decizie transmite un mesaj.
Astăzi, mesajul pe care îl primesc mulți profesori este unul descurajator.
De aceea revin la întrebarea de la început:
Ce aveți de gând cu noi, oameni buni?
Nu scriu aceste rânduri doar ca profesor sau ca director care a văzut, din interior, efortul extraordinar al colegilor săi. Le scriu ca un om care crede în școală și care își dorește ca educația românească să nu-și piardă cei mai buni oameni din cauza unor decizii care ignoră realitatea din fiecare cancelarie.
Dacă vom continua să descurajăm responsabilitatea, experiența și performanța, nu vom pierde doar profesori. Vom pierde modele, vom pierde vocații și, în cele din urmă, vom pierde viitorul copiilor noștri.
Iar atunci va fi prea târziu să ne mai întrebăm de ce nu mai vine nimeni la catedră.