Închide
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar și psiholog
Nu am găsit răgazul să mă gândesc suficient de mult la ultimele tragedii care au umplut presa. Gravitatea celor întâmplate depășește capacitatea mea de a incorpora în sfera raționalului elemente (situații, oameni, opinii) pe deplin caracterizate de indiferență, incompetență, lipsă crasă de educație, absența esenței civilizației, cuvânt pe care l-am cam deformat în sensul lui denotativ dacă vom cântări acele aspecte vizibile care ar fi trebuit să ne diferențieze de medievalismul din care văd că ne chinuim cu greu să ieșim ca societate.
Pe de o parte, mă îngrijorează ideea că astfel de fapte găsesc mijloacele prielnice prin care să apară frecvent.
Pe de altă parte, mă întristează foarte tare și mă irită, în același timp, lejeritatea cu care marea majoritate a utilizatorilor de rețele sociale se grăbește să comenteze evenimentele recente – fără a fi informată în mod corect, fără a argumenta, proiectând constant nivelul ridicat de imbecilitate prin texte ce reflectă propria neputință, frustrare și lipsă a capacităților intelectuale bazale, expunând informații incomplete sau propriile supoziții eronate și ilogice.
Îmi pare deja o trăsătură socială, ce s-a colectivizat mai ales în rândul populației analfabete și cu probleme însemnate în ale educației, aceea de a refuza să privească lucrurile prin prisma obiectivismului, a logicii, a rațiunii, ci nu prin prisma propriului subiectivism care mai mult limitează și conduce către un ”adevăr” satisfăcător dar vâscos și periculos.
Dincolo de toate acestea, nu cred că avem cum să combatem ideea că înainte de a încerca să căutăm mulți alți vinovați de cele întâmplate în 2 Mai (autorități, traficanți, politicieni), trebuie să recunoaștem că familia este primul mediu social în care copilul își pune bazele mecanismelor prin care va integra experiențele viitoare, mediul în care se pun premisele sociale și în care fiecare individ ar trebui să fie înzestrat cu un set de valori morale și sociale de bază.
Dacă nu reușești să îți asumi că vei fi direct răspunzător de implementarea acestui aspect, ca părinte, nu îți vei asuma nici rolul de tată sau de mamă, iar rezultatul va fi cel firesc – involuție, distrugere, regres, lucruri care n-ar putea să ne claseze vreodată în categoria societăților civilizate prin prisma urmărilor pe care le au – fie ele tragice sau mai puțin tragice.
Nu observăm importanța pe care o are familia în astfel de contexte dramatice și tindem să asociem cauze din exteriorul ei pentru comportamentele dezadaptative pe care copiii le afișează în școală și în societate (de pildă – consumul de droguri).
Din experiența de la catedră, am observat cât de greu pot fi demontate concepțiile eronate cu care elevii vin de acasă și cum au convingerea că acestea sunt cele bune (mai ales în situația în care aceștia și-au preluat informația de pe internet singuri iar verificarea și validarea corectitudinii de către un adult au fost absente).
Și bineînțeles că este așa, părinții fiind prima și cea mai importantă figură autoritară din viața lor. Părinții ar trebui să înțeleagă că un copil are nevoie de prezența lor activă, de comunicare, de stabilirea unui raport de încredere, de afecțiune. Copilul are nevoie să se simtă valorizat și important. Lipsa lor sau prezența redusă oferă copiilor o libertate greșit înțeleasă. Aceștia ajung să judece cu propriile resurse și filtre (limitate, de altfel) diverse probleme și ajung să găsească soluții nepotrivite prin care să le rezolve – consumul de substanțe, comportamente impulsive, acte antisociale și altele de acest fel.
Un părinte ar trebui să se implice activ în viața copilului său, indiferent de dificultatea exercitată de responsabilitățile profesionale. A încerca să compensezi toate acestea prin substitute materiale nu este o soluție și nici nu va fi vreodată.
Ar trebui să observăm parcursul copiilor noștri, să le cunoaștem limitele, să îi cunoaștem pe ei, în întregime, să știm anturajele lor, să ne asigurăm că le oferim măcar acel dram de siguranță și încredere de care au atât de multă nevoie în tot drumul spre maturizare, să avem relații de comunicare sănătoase cu școala și cu profesorii lor, să cerem ajutorul atunci când simțim că scăpăm situația de sub control, nu să manifestăm indiferență.
Asumarea responsabilității de părinte, chiar din momentul în care copilul din fașă plânge pentru prima dată în brațele tale, e printre primele soluții în care am speranță că vor funcționa și ne vor ajuta să evităm tragedii precum cea de zilele trecute.
Cum e firesc, să privim societatea din rădăcinile evoluției sale și să înțelegem că un copil nu este doar o unealtă pentru satisfacerea propriilor frustrări, frici și lipsuri emoționale sau un premergător automatic al perpetuării genelor tale. El este unul dintre acei piloni care vor duce mai departe exemplul tău ca părinte și care își va ghida existența în funcție de impactul implicării tale.
