Închide
Cazul ’Lasconi’ sau atunci când calci strâmb în relația cu copilul tău
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar şi psiholog
Sunt convins că nu-i ușor să fii lider politic, indiferent de partidul pe care îl reprezinți, așa cum nu-i ușor nici să fii cea mai bună mamă pe care copilul tău să se poată baza în orice moment din zi sau din noapte și la care să apeleze cu încredere și fără constrângeri atunci când are nevoie. Ambele munci sunt dificile, iar rezultatele lor se observă în timp dacă cele promise la începutul mandatului sau, la începutul sarcinii, devin realitate pe parcurs. E o paralelă ușor nefirească, ai spune că ,,a fi un bun părinte’’ nu-i același lucru cu ,,a fi un bun primar’’ și pot înțelege că unii dintre cei ce citesc aceste rânduri o vor resimți astfel, nu îi contrazic. Important este ce se află în spatele comparației și câți pot percepe semnificația sa reală. Nu-i de mirare că în amândouă situațiile s-a eșuat lamentabil în a avea grijă, pe de o parte, de ,,copiii’’ unei comunități vulnerabile, protejate de culoarea politică pe care o îmbraci și pe de altă parte, de sentimentele fiicei tale.
Scandalul ’’Lasconi’’ este cel la care mă gândesc și de care vuiește tot internetul de câteva zile, este cel către care mă îndrept când încerc să nuanțez afirmațiile anterioare, iar valul de intrigi care a apărut în virtual și care s-a izbit violent de declarațiile neatente ale unui politician ce părea că nu va dezamăgi prea curând, a dezvelit probleme ascunse din relația unei mame cu fiica sa și a subliniat intoleranța dată de convingerile personale în relația cu ceilalți, o intoleranță ce ajunge să slăbească chiar și funiile încrederii dintre ea și copilul său, darămite dintre ea și votanții săi.
Lăsând la o parte latura politică a cazului și mulțimea de dezbateri ce-au apărut de zile întregi, privesc acest fiasco familial prin prisma unui filtru pedagogic și psihologic, filtru care îmi arată clar cum acceptarea propriului copil, comunicarea sănătoasă și deschisă pe care o ai cu acesta, respectarea limitelor și valorizarea nevoilor lui nu sunt independente de încrederea pe care, ca părinte, ți-o dorești din partea celui sau celei care îți spune mamă sau tată, toate aceste lucruri construindu-se în timp și cu perseverență, cu conștientizare.
Încrederea pe care ți-o acordă copilul nu va apărea de la sine și nici dacă vei forța lucrurile.
Aceasta se clădește treptat, petrecând timp de calitate în sânul familiei, oferind un mediu sigur în care să își exprime ideile, părerile și emoțiile fără a fi judecat.
Fie că e vorba de o supărare, de o ceartă între prieteni ori de un subiect mai mult sau mai puțin sensibil, atitudinea ta ar trebui să fie non-directivă și să nu lași copilului tău senzația că este vinovat pentru ceea ce simte și pentru ceea ce reprezintă el ca persoană.
În acest sens, acceptarea este un alt indiciu. Când nu recunoaștem că fiul sau fiica noastră nu poate fi perfect (ă), sau după parametrii pe care ni-i dorim noi și că el sau ea are o identitate proprie, o concepție de viață creată pe experiențele sale (în umbra cărora am fost mai mult sau mai puțin prezenți), atunci prăpastia se va adânci și mai mult.
Un părinte trebuie să înțeleagă că fiecare copil are propria lui doză de unicitate, fie că această unicitate îl deranjează personal ori nu, că îi convine sau o vrea înlăturată, ea va continua să existe și va face parte din personalitatea lui. Să o anuleze nu va fi o soluție și nici n-ar trebui, prin aceasta demonstrându-i doar că trebuințele nu îi sunt validate și că modul său de a fi este unul greșit, ducând automat către dificultăți în integrarea lui socială și în acceptarea de sine, iar de copilul tău va ajunge să-i fie rușine pentru cine este, ar trebui să te gândești serios la rolul pe care îl ai în dezvoltarea lui și dacă el urmează mai mult ruta propriilor doleanțe sau pe ale tale.
În cazul adolescentului și post-adolescentului, unicitatea este parte din ce reprezintă el, fie că e vorba de sensibilitate, pasiuni, dorințe, alegerea partenerului, identitatea sexuală (ca în cazul de față) sau orice alt lucru care îl reprezintă și pe care și-l asumă. Ca părinți, suntem responsabili să îi oferim suport, un spațiu securizat în care să vorbească despre ele, o atitudine non-judiciară din partea noastră și multă înțelegere. Negarea sa ori a ideologiilor cu care se identifică, atâta timp cât ele sunt susținute prin drepturi și libertăți și nu încalcă vreo lege, ne plasează undeva în spatele părinților sau a bunicilor noștri, oameni ce n-au avut resursele necesare prin care să înțeleagă că un copil nu se crește prin impunerea propriilor lor convingeri morale, religioase, politice sau de orice altă natură, ci prin participarea activă la procesul său de ’’înflorire’’, proces în care n-ar trebui să-i rupi petalele după propriul plac, ci să le strângi doar pe cele uscate, sădind cu grijă la rădăcina persoanei sale semințele integrității, responsabilității, respectului și încrederii față de o ființă ce există independent de ceea ce consideri tu că este bine sau rău.
Astfel, privindu-ți copilul mai mult prin prisma nevoii sale de ’’a fi’’ și mai puțin prin intermediul stereotipurilor sociale, a regulilor nescrise și a propriilor frici nejustificate, a unor frustrări colective și sociale ce pornesc din prea puțină intoleranță și educație, vei înțelege cum nu imaginea unei perfecțiuni inexistente și fals create și a prevenirii unei judecăți populare sunt cele importante în relația voastră, ci acceptarea, iubirea și respectul, valori care nu dezbină așa cum o fac șabloanele de orice tip, ci unesc, căci mai presus de toate, nu propriile tale credințe te vor face mai fericit dacă vor supraviețui, ci zâmbetul și fericirea copilului tău.
cazul Lasconi cazul Lasconi
