Cazul crimei din Timiș. Detaliile care ar trebui să fie un semnal de alarmă

Cazul crimei din Timiș. 

de Roxana Andreea Rusu, psihopedagog și scriitoare

Ce i s-a întâmplat copilului de 15 ani, ucis și îngropat de colegii și așa-zișii săi prieteni de 13 și 15 ani, este de neconceput. Am simțit o durere aproape fizică atunci când am aflat despre această faptă. Primul impuls este firesc: încerci să găsești o explicație. Te gândești la un conflict spontan, la emoții necontrolate, la o izbucnire de moment. Nu pentru a justifica, ci pentru a înțelege.

Însă detaliile care ies la iveală după prima zi de anchetă sunt cutremurătoare și ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă major pentru toți părinții, toți profesorii și, mai ales, pentru un sistem care declarativ „încurajează” consilierea școlară, dar care, în realitate, o subfinanțează cronic. Numărul consilierilor școlari a fost și este mult sub necesar, iar consecințele se văd.

Copilul de 13 ani avea probleme serioase cu școala: rămăsese repetent, era cunoscut pentru comportament deviant. Tatăl muncea în străinătate, mama lucra în ture de noapte. Un copil mai mult singur. Cel de 15 ani avea, la rândul său, dificultăți de comportament, puse pe seama pierderii bunicii care îl crescuse. De atunci, cei din jur observaseră schimbări clare. Câți elevi sau colegi de-ai copiilor dumneavoastră cunoașteți cu situații similare, cu părinți plecați la muncă în străinătate sau care trec printr-un divorț? La ora actuală în țara noastră cazurile cu probleme familiale de diverse forme s-au înmulțit, aproape în fiecare clasă există.

Extrem de grav este că fapta nu a fost un impuls de moment. A fost planificată. Mario a fost ucis din invidie. Pentru că avea rezultate bune la școală. Pentru că era un copil apreciat în comunitate. Pentru că se remarcase pozitiv. Pentru că avea o situație familială și financiară bună, ceea ce-l determina (după cum povestește psihologul școlii) să le mai facă cinste copiilor cu câte o pizza sau să le mai ofere din lucrurile lui. Dar, foarte important, aceste gesturi au atras invidie și ură, în loc să atragă prietenie și simpatie.

Vă dați seama în ce mod nesănătos s-au dezvoltat relațiile socio-emoționale între copii și câtă nevoie de educație în această privință era acolo?

Copilul de 13 ani l-a ademenit în casa sa să-i arate un cadou primit de la tatăl său. Scopul real era să-l omoare. L-a lovit cu un topor în cap. Deși grav rănit, Mario a reușit să ajungă până la poarta vecinilor. Acolo, a fost prins din urmă. La scenă s-a alăturat un al treilea copil, de 15 ani, martor direct. Care, atenție, în loc să ajute victima, să ceară ajutor, a ales să participe!

Ce a urmat depășește orice limită a umanului: l-au tras în curte, l-au dezbrăcat, l-au lovit, i-au dat foc și, în final, l-au îngropat.

I-am auzit la televizor pe consiliera școlară vorbind despre „problemele de comportament” ale acestor copii. Pe primar. Pe localnici care bănuiesc că unii s-ar droga.

Întrebările la care mă gîndesc sunt:

Ce măsuri concrete s-au luat până acum? Au existat ședințe reale de consiliere? S-au făcut trimiteri la specialiști pentru evaluări psihologice mai riguroase? Anchete sociale? Implicarea sistematică a familiilor? Monitorizare? Planuri de intervenție Verificarea consumului de substanțe? Colaborare între școală, poliția locală, primărie/asistența socială?

În majoritatea localităților acestea sunt considerate fleacuri! Iar prevenția, din păcate, nu se face după ce moare un copil.

Sunt discuții necesare. Urgente.

Pentru că, în mai puțin de o săptămână, vorbim despre al treilea caz de violență extremă în rândul copiilor și tinerilor: doi copii de 10 ani, o ceartă pe o jucărie, zeci de lovituri de cuțit, un tânăr de 20 de ani care își ucide mama cu 40 de lovituri de cuțit pentru că l-a certat, și acum, acest caz.

Dacă ați văzut seria Adolescence și v-a tulburat, ceea ce ați văzut acolo, ei bine este apă de ploaie față de realitatea pe care o vedem zilnic la știri.

Copiii nu devin violenți peste noapte. Există semnale clare, vizibile, ignorate constant de familie, școală, comunitate. Abandonul emoțional este o formă gravă de neglijență, chiar dacă părinții „muncesc pentru binele copilului”.

Școala fără consiliere reală este o instituție oarbă în fața suferinței copiilor. Un consilier la câteva sute de elevi nu înseamnă prevenție, ci simulare de prevenție.

Educația emoțională nu este opțională, ci vitală într-o societate fragilizată. Dacă vrem să creștem oameni.

Copiii cu probleme de comportament nu trebuie stigmatizați, ci monitorizați și sprijiniți profesionist, consecvent, pe termen lung.

Violența extremă în rândul minorilor este un eșec colectiv: al familiei, al școlii, al comunității, al statului.

Și, în tot acest timp, educația continuă să nu fie tratată ca o prioritate reală! Până când? 😔