Închide
Despre rolul școlii în salvarea copiilor „nevăzuți”
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
Am ajuns să cred, tot mai ferm, că școala nu mai este doar un loc în care copilul învață matematică, limba română sau reguli de gramatică. Școala a devenit, în prezent, o verigă esențială în devenirea lui ca om. Nu spun asta dintr-o perspectivă idealistă, ci dintr-una realistă, matură și poate chiar dureroasă. Copilul de azi trăiește într-o lume în care pericolele apar la tot pasul, iar tentațiile sunt accesibile, rapide și greu de gestionat, chiar și pentru un adult. Anturajele pot fi dubioase, presiunile sociale sunt tot mai mari, iar modelele pe care le întâlnește – online sau în viața de zi cu zi – sunt adesea departe de ceea ce ar însemna echilibru, responsabilitate sau bun-simț.
Într-un astfel de context, ne place să spunem că familia este cheia, că familia este baza, că familia este totul. Și da, ar trebui să fie. Ar fi minunat ca fiecare copil să aibă acasă un reper stabil, un adult care îl ascultă, îl înțelege, îl sprijină, îl îndrumă și îl corectează la timp. Ar fi ideal ca fiecare familie să ofere suficientă siguranță emoțională, suficientă prezență și suficientă fermitate încât copilul să nu se piardă în agitația lumii din jur. Doar că realitatea nu este mereu așa. Sunt familii care, din diverse motive, nu reușesc să reprezinte acel reper. Uneori părinții nu pot, alteori nu știu, alteori sunt prea ocupați, prea epuizați, prea departe sau pur și simplu lipsiți de instrumentele necesare pentru a fi sprijinul de care copilul are nevoie. Iar în unele cazuri, din păcate, familia nu doar că nu sprijină, ci devine ea însăși un factor de risc.
În fața acestei realități, se aud tot mai des replici de tipul „școala nu poate face nimic fără implicarea familiei”. Desigur, colaborarea dintre școală și familie este una dintre cele mai sănătoase condiții pentru reușita copilului. Când familia susține, când comunică, când lucrează în aceeași direcție cu profesorii, lucrurile se construiesc mai repede și mai frumos. Dar dacă noi condiționăm rolul școlii de implicarea familiei, înseamnă că, fără să ne dăm seama, transformăm educația într-un privilegiu rezervat doar celor care au norocul unui mediu familial stabil.
Și atunci apare întrebarea care nu ar trebui să fie niciodată pusă doar în șoaptă: ce facem cu acei copii care nu au susținerea familiei? Îi ignorăm? Îi tratăm ca pe o problemă? Îi sancționăm până renunță? Îi împingem, fără să vrem, spre abandon? Îi dăm afară din sistem tocmai pe cei care au cea mai mare nevoie de el? Ar fi o nedreptate uriașă. Și, mai mult decât atât, ar fi o dovadă că școala și-a pierdut sensul exact acolo unde ar trebui să fie cel mai puternică.
Sunt copii pentru care școala este singurul loc coerent din viața lor. Singurul spațiu în care există reguli clare și consecvente. Singurul loc în care un adult le vorbește cu respect și le oferă un minim de stabilitate. Pentru unii, școala nu este doar un „program”, ci singura lor șansă reală de a se agăța de ceva bun, de a-și umple corpul cu aer și de a-și găsi o direcție. De aceea, școala trebuie să intervină acolo unde familia nu poate. Nu pentru a înlocui familia, ci pentru a compensa lipsa ei, pentru a oferi copilului un drum atunci când acasă nu există un drum.
În astfel de situații, școala nu mai poate funcționa singură, iar aici intră în scenă rolul instituțiilor partenere și al comunității. Psihologul, consilierul școlar, mediatorul, asistentul social, proiectele educaționale, ONG-urile, autoritățile responsabile – toate acestea nu sunt opționale într-o lume complicată, ci sunt necesare. Nu pentru a pedepsi copilul și a-l stigmatiza, ci pentru a-l sprijini înainte să fie prea târziu. Un copil care se îndreaptă spre risc are nevoie de un sistem care să-i spună clar că există consecințe, dar și că există soluții. Că poate fi ajutat, că poate repara, că poate crește. Mai ales că, uneori, cei mai dificili copii nu sunt cei care „nu vor”, ci cei care nu au avut niciodată un adult care să-i învețe cum să vrea.
Școala trebuie să fie acel reper care rămâne în picioare atunci când lumea copilului se clatină. Trebuie să însemne ceva atunci când nimeni nu mai înseamnă nimic. Trebuie să fie pârghia de care copilul se agață când se simte pierdut, când se îneacă în tentații, când anturajul îl trage în jos, când nu se simte văzut și nu se simte important. Pentru că educația nu este doar despre lecții, ci despre șansa de a deveni un om drept, cu valori, cu autonomie, cu încredere în sine.
Da, familia contează. Dar copilul care nu are familie „funcțională” nu are mai puțină nevoie de școală. Are mai multă. Iar dacă școala își neagă rolul tocmai în aceste cazuri, atunci îi întoarce spatele exact acolo unde ar trebui să fie salvarea. Nu putem renunța la copiii greu de ținut pe linie, la cei care vin fără sprijin, la cei care nu primesc acasă ceea ce noi numim normalitate. Ei nu sunt „ai altora”. Sunt ai noștri. Sunt elevii noștri, sunt viitorul nostru, sunt parte din comunitatea noastră.
Poate că una dintre cele mai mari misiuni ale școlii nu este să lucreze doar cu cei deja echilibrați, deja susținuți, deja „în regulă”. Ci să nu renunțe la cei care nu au fost niciodată ajutați să fie în regulă. Școala nu trebuie să fie planul B. În multe cazuri, școala este singurul plan. Iar asta o face, mai mult ca oricând, indispensabilă.