Când confundăm analfabetismul funcțional cu performanța școlară, facem fum

Când confundăm analfabetismul funcțional cu performanța școlară

de Gabi Bartic, CEO Brio

Când confundăm analfabetismul funcțional cu performanța școlară, nu facem educație. Facem fum.

Declarația ministrului Educației – că una dintre cauzele majore ale analfabetismului funcțional este pregătirea profesorilor – a aprins scântei. Era inevitabil. Dar reacția ulterioară a unor comentatori a deschis un alt front, unul care merită discutat: s-a aruncat pe piață ideea că „studiile arată că principalul predictor al performanței școlare este mediul familial”, deci — printr-o deducție bruscă și conceptual incorectă — responsabilitatea profesorului ar fi oricum minoră, chiar irelevantă.

Ei bine, aici e problema.

1. Confuzia dintre analfabetism funcțional și performanță academică nu este o simplă eroare. E o deturnare.

Analfabetismul funcțional înseamnă incapacitatea de a utiliza în viața reală competențele de bază: citit-înțeles, gândire, interpretare. Performanța școlară, în schimb, înseamnă note, teste, evaluări, rezultate — influențate de nenumărați factori, dintre care mediul familial e un predictor important.

A amesteca aceste două concepte ca să relativizezi declarația ministrului nu e doar o greșeală teoretică. Este o tehnică.
Una care mută atenția și răspunderea dinspre școală către „familii” și „condițiile lor”.

E ca și cum, într-o discuție despre mortalitatea din spitale, cineva ar spune: „Dar predictorul sănătății e stilul de viață, nu medicul.”
Da, stilul de viață contează. Dar în spital tot medicul îți salvează (sau nu) viața.

La fel e și la școală: mediul familial contează, dar formarea competențelor în școală este responsabilitatea sistemului educațional.

2. Și mai gravă este manipularea inversă: delimitarea școlii de rolul familiei.

Dacă familia este atât de esențială (știu ce am scris, da), atunci cum se explică atitudinea tradițională a școlii românești față de părinți?

De obicei, părintele e nedorit, tolerat rar, chemat la ședințe doar ca să primească „note”, admonestări și liste de probleme. Nu este un partener. Nu este un co-educator. Nu este tratat ca un factor relevant în viața școlară a copilului.

Și atunci, de ce apare brusc în discursul public — convenabil — ideea că „totul depinde de familie”?

Dacă depinde, de ce nu îi învățăm pe părinți cum să își ajute copiii? De ce nu sunt incluși în viața școlii? De ce nu sunt sprijiniți în mod real?

Aici e ironia amară: școala se spală pe mâini de responsabilitate, tot invocând importanța familiei, o familie pe care, în realitate, o ține departe.

3. Ce facem cu copiii fără „mediul corect”? Îi declarăm pierduți?

Dacă decidem, colectiv, că rezultatele se explică prin mediul familial, atunci ce facem cu: copiii din familii dezorganizate, copiii din sărăcie severă, copiii crescuți de bunici analfabeți, copiii din medii violente, copiii din centre de plasament?

Pentru ei, școala este singura fereastră spre o altă viață.
Dacă profesorul nu mai are nicio responsabilitate, pentru că „familia contează”, atunci acești copii sunt abandonați de sistem, ritmic și ritualic.

Asta e o idee nu doar cinică, ci și periculoasă.
Este echivalentă cu a spune că, pentru o parte din țară, școala nu are rost.

4. Școala este, prin definiție, un mecanism compensatoriu — nu un agent constatator pentru lipsurile familiei.

Funcția istorică a școlii moderne este exact aceasta: să compenseze ceea ce familia nu poate oferi.

Educația obligatorie a fost introdusă pentru că nu toate familiile au resurse, timp, alfabetizare, cultură, condiții sau cunoaștere pedagogică.

Dacă familia ar fi putut asigura totul, n-am fi investit niciodată în profesori, programe, inspectori, evaluări, ministere și strategii.
Școala nu există în locul familiei. Școala există pentru că familia, singură, nu poate răspunde provocărilor modernității.

5. Iar părinții au dreptul să întrebe: pentru ce luptăm împreună, dacă vina e tot la noi?

În ultimii ani, părinții au ieșit în stradă cu miile. Au apărat educația, profesorii, finanțarea, respectul față de școală.

Dar dacă mesajul este, de fiecare dată când apar rezultate proaste, că „de vină sunt familiile”, atunci părinții au tot dreptul să întrebe:
De ce să mai ieșim în stradă pentru voi, dacă, oricum, vina e tot la noi?
De ce să susținem un sistem care ne spune că rolul lui e limitat, dar resursele trebuie să vină?

Nu putem construi o reformă pe ideea că școala are drept să fie apărată, dar nu are obligația de a fi eficientă.
Nu putem cere respect fără asumare.
Nu putem cere finanțare fără rezultate.
Nu putem cere solidaritate fără responsabilitate împărțită.

6. Dacă totul ține de familie, atunci școala devine un serviciu de supraveghere 5-6-8 ore pe zi. Fără responsabilitate profesională, fără standarde, fără intervenție reală, școala nu mai este o instituție publică. Devine o parcare supravegheată. Și nici aia, uneori.

Dar dacă acceptăm că școala este – și trebuie să fie – instituția care formează competențe reale pentru toți copiii, atunci trebuie să păstrăm și adevărul:

familia influențează,

profesorul formează,

statul garantează,

școala compensează.

Nu există reformă educațională care să funcționeze dacă aceste patru picioare ale mesei nu sunt solid puse la locul lor.

În loc de concluzie:

Nu, nu e simplu.
Nu e nici alb-negru.

Dar confuzia dintre analfabetism funcțional și performanță școlară este mai mult decât o greșeală: este o deturnare care amorțește discuția și justifică ineficiența. Și delimitarea școlii de rolul familiei este la fel de toxică: spune „nu putem” exact despre lucrul pentru care școala există.

Pentru că, până la urmă, întrebarea corectă nu este „cine e vinovat?”, ci cine își asumă rolul pe care îl are? Și cine îl abandonează, arătând spre alții?

Cu muzică- premiu pentru cine are răbdare să citească tot: “Don’t stand in the doorway / Don’t block up the hall…”