Bullying-ul, războiul rece din școlile noastre

de Marcel Bartic, profesor războiul rece

Bullying-ul este un fenomen omniprezent în școlile din România. Nu are importanță că sunt școli din mediul urban sau mediul rural, colegii de prestigiu sau școli de cartier, de stat sau private. Oriunde sunt copii veți întâlni și acest fenomen. A existat dintotdeauna. Cauzele lui țin, în primul rând, de incapacitatea școlii de a-i face pe copii să înțeleagă legătura între cunoștințele predate și efectele lor în viața de zi cu zi. Toate materiile din planul-cadru își propun dezvoltarea capacității elevului de a fi empatic cu membrii comunității din care face parte, de a manifesta compasiune, altruism și solidaritate, sensibilitate la culturi diferite, abilități de dialog și lucru în echipă. De ce nu se întâmplă toate astea? Pentru că noi facem predare. Nu educație. Livrăm informație, nu formăm competențe.

Destul de târziu, foarte târziu, l-am conștientizat și am început, cu pași timizi, să luăm niște măsuri. În prezent, există o legislație care definește bullying-ul și stabilește unele măsuri privind prevenirea și sancționarea lui. Nu e suficient. Mai avem de lucru. Cu profesorii, mai întâi. Trebuie să-i ajutăm să-l înțeleagă mai bine, să-l prevină și să fie mai conștienți la manifestările care-i semnalează prezența. Învățarea nu poate avea loc în afara unui echilibru emoțional și a stării de bine. Același lucru trebuie făcut și cu părinții care trebuie să înțeleagă că învățământul nu înseamnă doar dezvoltarea cognitivă și emoțională a propriului copil ci și formarea unor abilități sociale. De bună conviețuire și integrare într-un grup. 

Pandemia nu ne-a ajutat prea mult. Aceste abilități trebuie exersate intr-un mediu social care presupune interacțiune umană, reală,  concretă. Învățământul online nu a fost foarte generos în această privință și a acutizat unele reflexe care, de bine de rău,  erau monitorizate și controlate în școală. Nu e nici o surpriză deci că, imediat cum ne-am întors la școală, numărul cazurilor de bullying a crescut. Îngrijorător este, mai degrabă,  felul în care ne-am raportat noi la aceste incidente. 

Mai zilele trecute, un copil s-a aruncat de la etaj pentru că nu a mai suportat umilințele la care era supus de către colegii lui. O elevă dintr-un liceu din Timișoara a fost bătută și batjocorita de colegele ei de clasă. Cazuri cum sunt sigur că mai putem întâlni, din nefericire, în multe dintre școlile noastre. Multe despre care nu știm. Reacțiile nu au întârziat să apară și, așa cum era de așteptat, părinții au dat  vina pe școală iar profesorii pe părinți. Ceea ce arată că nimeni nu a înțeles amploarea și gravitatea acestui fenomen și că, poate, ar fi trebuit să fie un prilej de reflecție pentru noi toți. În egală măsură.

Profesorii spun că nu e treaba lor. Ei sunt plătiți să ofere cunoștințe, nu să asigure starea de  bine a elevilor. Dacă asta e misiunea școlii în societate înseamnă că trebuie să o regândim fără întârziere. În primul rând pentru că nu se poate face învățare fără echilibru emoțional, fără sentimentul de siguranță și apartenență la grup. Profesorii nu sunt simpli furnizori de informație. Asta face Google. Cu mai mult succes chiar. Profesorii ar trebui să fie preocupați și de formarea caracterului, a atitudinilor față de ceilalți, să orienteze predarea spre cultivarea empatiei, compasiunii și toleranței. Nu acesta ar trebui să fie rolul școlii? De a forma viitori adulți responsabili, siguri pe ei și fericiți? Sigur că da. Și nu, nu e o noutate, nici un discurs motivațional. Citiți o programă școlară și veți vedea că e în sarcina noastră să facem asta. Iar faptul că suntem (sau ar trebui să fim) preocupați (și) de starea de bine a elevilor noștri nu înseamnă că trebuie să diluăm calitatea actului educațional. Dimpotrivă. Trebuie doar să integrăm provocarea intelectuală,   exigența, predarea cunoștințelor într-un ansamblu care să țină seama și de latura emoțională, psihologică și comportamentală a copiilor. 

Nu e o soluție nici să pasăm responsabilitatea (doar) pe umerii părinților. Sigur, ar fi ideal, ar fi de dorit să avem și susținerea lor. Dar învățământul este, înainte de toate, un serviciu public. Dacă părinții ar fi știut cum să facă educație cu copiii lor acasă, nu i-ar mai fi trimis la școală. Pentru că aici sunt oameni care au expertiza necesară de a-i forma pe copii cognitiv, atitudinal și emoțional. De asta avem și un sistem de sănătate. Pentru că nu știm să ne facem singuri operații de apendicită. Plătim taxe și impozite pentru a avea un sistem de ordine publică. Pentru că nu am făcut toți cursuri de karate în caz că ne intersectăm cu vreun infractor. Prea des ne raportăm la  părinți ca și cum ar fi obligați să știe cum să-și educe copiii.  Avem impresia că toți cei care își trimit copiii la școală sunt din mediul urban, au o situație financiară bună și preocupări intelectuale. Știu, așa ar trebui să fie. Dar nu e. Și nici nu avem vreo lege care să spună că poți fi părinte numai dacă ai terminat trei facultăți și câștigi peste o mie de euro pe lună. Imaginați-vă că sunt unii care nu sunt în stare, din motive care țin de situația socială. Ce-o să facem? Îi lăsăm baltă pe copiii ăia? Îi trecem din oficiu la capitolul eșec școlar? Domnule, copilul dumitale îi bate pe ceilalți că n-ai știut să-l educi. Păi, de-aia ți l-am adus ție la școală! Pentru că se presupune că tu știi cum să o faci! 

Firește că nu-i putem abandona. Iar dacă părinții nu au reușit să-și învețe copiii că nu e în regulă să fie agresivi, atunci, da, școala este instituția care are această responsabilitate. 

La cealaltă extremă se situează părinții care banalizeaza astfel de cazuri. Le trec la capitolul glume, lasă,  domne, că și noi ne mai băteam când eram în școală și n-am pățit nimic. Ba am pățit. Doar că timpul le-a ascuns undeva într-un ungher al memoriei noastre și ies la suprafață în situații de viață din cele mai neașteptate. Glume care, cu timpul, ne-au ucis sensibilitatea și au dezvoltat o agresivitate latentă, capabilă să rabufneasca oricând. Și nu trebuie sa ai vreo activitate infracțională la activ ca să-ți dai seama de sechelele din copilărie. Iindiferența și lipsa de empatie legate de dramele din jurul nostru sunt o moștenire a copilăriei și anilor de școală. Nu demult, pe pagina unui cunoscut politician, căruia i-a murit mama, au apărut comentarii care luau în râs suferința familiei,  ba chiar își exprimau dorința ca politicianul să fie următorul. Când ne-am transformat în asemenea brute? Cand am uitat ce înseamnă buna cuviință, respectul cavaleresc pentru adversarul de idei, altruismul, onoarea și compasiunea? Le-am avut vreodată ca societate? 

Și vă mai întrebați de ce sunt atâtea cazuri de bullying în școli? Păi asta învață elevii de la noi!

Spațiul public este, de multe ori, un spectacol grotesc care ne transformă copiii în spectatori pasivi ai unor comportamente pe care le preiau inconștient și le duc la școală. Atât că personalitatea lor e în formare și încă nu au anticorpii necesari pentru a controla toate emoțiile și impulsurile generate de astfel de modele. Stima lor de sine abia acum se dezvoltă iar experiențele astea pot produce răni profunde.

Cazurile din ultima vreme sunt doar un vârf al icebergului. Sunt multe alte situații despre care nu știm. Agresiuni care se petrec cu un nivel scăzut de decibeli, ironii care dor, marginalizare și excludere. Sunt greu de sesizat, de urmărit, pentru că, de cele mai multe ori, copiii nu le comunică unui adult. Nici măcar nu le conștientizează. Până când simt nevoia să se arunce de la etaj. 

Bullying-ul este un inamic care lovește perfid. Lovește subtil, în timp, uneori cu zâmbetul pe buze. Are efecte pe termen lung, poate chiar mai periculoase decât violențele de care aflăm de pe YouTube. Pentru că transformă un copil abuzat într-un adult abuzator. 

Un motiv în plus să luăm măsuri pentru a limita acest fenomen. 

Profesori și părinți,  fără excepție.