Închide
Boicotul ratat al simulării Evaluării Naționale
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național ”Mihai Eminescu” din Buzău
Ziua simulării Evaluării Naționale a fost precedată de apeluri la boicot venite din partea unor voci din sistemul educațional, în contextul tensiunilor acumulate în ultimul an. În spațiul public s-a vorbit despre nemulțumiri profunde, despre frustrare, despre promisiuni încălcate după greva profesorilor și despre dorința unei reacții ferme din partea cadrelor didactice. Cu toate acestea, la nivel național, tentativa de boicot s-a dovedit a fi un eșec clar. Simularea s-a desfășurat în majoritatea școlilor, iar participarea profesorilor a fost, în ansamblu, una normală.
Acest rezultat nu înseamnă însă că sistemul educațional funcționează bine sau că nemulțumirile au dispărut. Dimpotrivă. Ultimul an a pus educația într-o situație dificilă, poate una dintre cele mai tensionate din ultimele decenii. Salarii considerate insuficiente, promisiuni amânate, lipsa unor reforme coerente și sentimentul că profesorii sunt ascultați doar în momente de criză au erodat puternic moralul din sistem.
Participarea la simulare nu a fost un semn de satisfacție, ci mai degrabă un gest de responsabilitate. Mulți profesori au ales să fie prezenți nu pentru că ar fi de acord cu modul în care este gestionată educația, ci pentru că au pus pe primul loc elevii. Simularea Evaluării Naționale este importantă pentru copii, pentru pregătirea lor, pentru încrederea lor și pentru liniștea familiilor. În fața acestei realități, mulți au considerat că un boicot ar fi lovit în primul rând în elevi, nu în decidenți.
Există însă și un alt motiv, mai puțin discutat, dar foarte prezent în rândul cadrelor didactice: pierderea încrederii în mișcarea sindicală. După greva generală, care a mobilizat masiv profesorii și a creat așteptări mari, mulți au rămas cu sentimentul că finalul a fost sub nivelul sacrificiului făcut. Promisiunile au fost interpretate diferit, rezultatele au fost considerate insuficiente, iar modul în care s-au luat deciziile a lăsat în urmă frustrare și dezamăgire.
În acest context, apelurile la boicot nu au mai avut forța de altădată. Nu pentru că oamenii nu mai sunt nemulțumiți, ci pentru că nu mai sunt convinși că astfel de acțiuni sunt cu adevărat în interesul lor. Mulți profesori nu mai vor să fie folosiți ca instrumente într-un conflict pe care simt că nu îl controlează și în care nu au garanția că vor fi reprezentați corect.
Refuzul de a boicota poate fi interpretat, paradoxal, ca un gest de demnitate. Este reacția unor oameni care nu acceptă să facă gesturi radicale fără încredere, fără claritate și fără certitudinea că sacrificiul lor va duce la un rezultat real. Este și semnul unei rupturi între baza sistemului și cei care ar trebui să o reprezinte.
Boicotul ratat nu rezolvă problemele educației, dar transmite un mesaj important: nemulțumirea există, însă încrederea s-a pierdut. Iar fără încredere, niciun apel la solidaritate nu mai are aceeași putere.
Pentru sistemul educațional, aceasta ar putea fi cea mai serioasă problemă din prezent — nu lipsa protestelor, ci lipsa convingerii că protestele mai pot schimba ceva.