Închide
La o primă vedere, cuvântul „biet“ intrigă. Suntem obişnuiţi cu umilitorul şi, de-aici, înspăimântătorul „Nu ştiu“. Cel care, credem noi, ne poate scoate din orice joc, din orice cursă.
De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiți pe stradă și să întrebați pe cineva despre o altă stradă. Cel mai rar răspuns e „Nu știu“. De câte ori nu vi s-a întâmplat să fiți îndrumați complet aiurea și să vă fie clar că omul care v-a îndrumat habar nu avea? Mie, de multe ori. Dar „Nu știu“ am auzit foarte rar. Dacă ascultăm răspunsurile politicienilor date reporterilor, ne dăm seama cât de surghiunit este acest „Nu știu“. Ei nu-l folosesc aproape niciodată, însă e limpede din ce răspund că sunt complet străini de subiect. Totuși, în ultima vreme, propoziția asta scurtă și salvatoare a început să-și facă loc, timid, ce e drept, în discursul nostru public și privat.
E o spaimă de „Nu știu“ care ni se inoculează de mici. Chiar dacă nu știm să răspundem, suntem cumva încurajați s-o facem, să zicem ceva, orice, dar numai să zicem. La școală, copilul încă este împins să spună ceva chiar atunci când nu știe. Ceva, orice. Uneori, este „stimulat“ prin: „Dar gândește, hai, încearcă să gândești.“ O astfel de atitudine produce un blocaj instantaneu, copilului punându-i-se, de fapt, la îndoială tocmai capacitatea de a gândi.
Unii profesori, când ajung pentru prima dată în fața unei clase, își arată disponibilitatea de a relua o explicație dacă vreunul dintre elevi nu înțelege. „Întrebați-mă, dacă ceva nu vă e clar“, anunță binevoitor profesorul la prima întâlnire. Totuși, atunci când un copil încearcă să spună că nu a înțeles din prima, același profesor se simte ofensat și sugerează întregii clasei că acela care nu a înțeles nu e prea dotat intelectual. Practic, îl face de râs în fața colegilor pe curajosul care a îndrăznit să spună că nu a înțeles. Copilul se închide în sine pentru că se simte umilit, iar această experiență traumatizantă îi arată și că profesorul nu a fost sincer când i-a încurajat pe copii să întrebe, și că el este singur acolo, nu are sprijin nici în profesor, nici în colegi.
Cam așa se naște groaza de „Nu știu“ și se ajunge la păguboasa, împosibilă, de altfel, atotștiință, care nu este altceva decât o iluzie. Din acest motiv atâția oameni simt irepresibila nevoie să aibă o părere, de cele mai multe ori zgomotos exprimată, despre ceea ce habar nu au. Pentru că sunt admonestați de mici când nu știu, pentru că părinții și, mai apoi și mai ales, profesorii le arată că nu sunt buni decât atunci când știu sau măcar încearcă să îngaime ceva, nu contează că acel ceva e complet pe lângă subiect. Să îl pui la colț pe „Nu știu“ e o formă de a nu-l lăsa să se nască pe „Vreau să știu“.
