Banii școlilor private și banii școlilor de stat

de Oana Moraru, fondatoarea școlii Helikon

 

Dacă vrei să strici o seară de petrecere între familii sau o relație bună cu colegii de birou, poți folosi negreșit subiectul ”școală privată versus școală de stat.”

 

”Își merită banii școlile private?” – este o dezbatere aprigă care încă umple paginile jurnalistice sau discuțiile din social-media, chiar în țările cu tradiție de multe decenii în acest domeniu. Subiectul sensibil este inechitatea șanselor și misiunea de onoare a oricărui stat de a  gândi și acționa pentru toți copiii lui la fel.

 

Misiunea părintelui de a găsi școala potrivită pentru copilul lui este și ea o decizie sensibilă, care aruncă familiile într-un vertij emotional, adesea înrăutățit de părerism, prejudecată, autoînvinovățire, speranță – dublate, în cazul opțiunilor private, de teama discrepanțelor sociale și a presupusului elitism financiar în ochii celorlalți. Într-o țară în care avem încă mii de copii care vin la școală înfometați, existența unuia sau altuia la polul privilegiat este un subiect puternic politizat sau exploatat aprins de opinia publică în dezbateri pline de dispreț.

 

Fiecare părinte însă vrea ce e mai bun pentru copilul lui. În timp ce sistemul public de educație merge vădit din ce în ce mai prost, oferta de școli private a crescut vertiginos. Sunt 1560 de unități școlare particulare autorizate și acreditate de Ministerul Educației, cu peste 100 000 de elevi școlarizați, plus un număr foarte mare de centre educaționale care au rămas în afara procedurilor de autorizare naționale, fie pentru că nu și le doresc, fie pentru că nu pot respecta standardele impuse de acestea. 

Este vreuna dintre aceste școli – unele deja cu tradiție de peste 20 de ani – mai bună decât școlile de stat? Ce cumpără în plus taxele școlare?

Unii părinți spun că ”da, copiii mei primesc aici ajutor individual: unul are nevoie de recuperare, altul de un program de accelerare. Ambii frați sunt ajutați – fiecare după nevoile personale. Pentru toți copiii sunt așteptări academic înalte, chiar dacă există diferențe de ritm de lucru sau dificultăți de înțelegere uneori”.

Altul spune ”copilul meu e genul timid, care nu se anunță mereu la lecție. La școala de stat era uitat în bancă. Nu îl punea nimeni să răspundă, pentru că era cuminte, deci invizibil. Acum, aici, de când fac efortul să îi plătesc o școală privată, este invitat să răspundă, să prezinte, să vorbească în fiecare zi. Este ajutat să își facă prieteni”.

Copilul meu e dislexic și are și probleme de hiperactivitate. Doamna lui îl certa mereu. Începuse să îi fie rușine să mai vină la școală. De când e aici, lucrează și individual cu noua învățătoare care îi ajută și pe colegi să îl înțeleagă, să nu râdă de el. De când l-am mutat, a înflorit. Vrea, în sfârșit, să vină la școală.”

”Eu am văzut diferența încă din curtea școlii. Toți profesorii știu numele fiecărui copil, se opresc să le vorbească pe terenul de joacă, au grijă de ei și în pauze, nu rămân nesupravegheați în clase”.

Dar, pe lângă fiecare punct de vedere pozitiv ca cele de mai sus, există și experiențe contrarii:

Am simțit că plătesc degeaba: nu toți profesorii sunt cu experiență, unii chiar prea tineri, cu probleme de autoritate. Mai mult, nu există deloc continuitate la clasă. Copilul meu a schimbat 3 învățătoare în doi ani. L-am mutat la stat și e clar mai bine!”

”Nu vreau să îmi crească fata într-o clasă de fițe și figuri. Toți se laudă cu ce telefoane au sau ce mașini și-au cumpărat părinții lor. Să vezi părinții la ședințe ce pretenții au! Fiecare se crede vedetă. Îmi par și profesorii intimidați de ei. 

”Nu am încredere în conducerea școlii. Le umflă notele copiilor, niciodată nu spun când ceva e în neregulă, bagă totul sub preș și zâmbesc frumos.”

Studiile care compară performanța elevilor din școlile private față de cele de stat în lume – la examene în general, constată că nu există o diferență notabilă între acestea – mai ales când se uită, în mod corect, la fundalul socio-economic al copiilor. Cei care provin din familii educate, cu posibilități materiale medii și peste medie performează bine, în general, în orice tip de școală i-ai pune. 

Interesant și trist în același timp este că la noi și școlile publice și-au făcut propriile mecanisme de selecție discriminatorie a elevilor: sunt învățătoare, în fiecare oraș al țării care își aleg pe sub masa ”clientela școlară” din cele mai interesate, implicate și potente familii. Aceste grupuri de copii primesc, la gimnaziu, cea mai bună încadrare de profesori. În adolescență, tot ei sunt adunați în cele mai bune licee, după serii de meditații plătite de părinți sau pe meritul personal, cultivat natural în familii stabile socio-economic.

Aceeași selecție are loc și la nivelul școlilor private, evident. Deci, e de așteptat ca performanțele școlare ale copiilor norocoși din școlile de stat și private să fie asemănătoare. 

Ce nu reușește sistemul de stat în România este să lucreze cu media copiilor și cu cei mai puțin probabil să reușească. Testele Pisa arată că avem cel mai netransformațional sistem de educație din lume – în sensul că școlarizăm fără să școlim și că exact cei care ar avea în școală singura șansă de ridicare din familii sărace, abuzive sau înstrăinate  – merg la școală fără să simtă impactul acesteia în destinul lor. Disfuncționalitatea sistemului nu vine numai din proasta finanțare. Mai mulți bani ar fi înghițiți de roți stricate care merg de mult în gol. O creștere a salariilor nu l-ar face pe profesor mai dedicat sau apt pedagogic. O infuzie providențială de bani nu ar spori răspunderea personală în verticala unei piramide construite pe relație de autoritate politică sau birocratică. Donațiile pentru o hrănire și îmbrăcare mai bună a copiilor nu ar rezolva imediat problemele lor emoționale, de atenție, poverile traumatice, întârzierile în dezvoltare și tulburările de învățare.

Adevăratul criteriu de comparare a celor două tipuri de medii școlare ar fi identificarea modului în care fiecare reușește să ridice un copil, să recupereze cu el decalaje sau dificultăți în învățare. 

Pe de altă parte, banii mai mulți din mediile private par să cultive o atmosferă mai deschisă, mai sigură, mai prietenoasă, mai dispusă la dialog. Cât din această atmosferă contează pentru dezvoltarea gândirii fiecărui copil, pentru stima lui de sine și pentru abilitățile lui de adaptare la viața de mai târziu nu știm.  Între timp, părinții plătesc școlilor private măcar pentru o siguranță fizică mai bună a copiilor, pentru posibilitatea de comunicare deschisă cu profesorii lor, pentru existența feed-back-ului mai frecvent și a bunelor intenții de la care pornesc toți. Tot aici, părinții simt că există mai puțin abuz emotional sau autoritate nedreaptă din partea profesorilor.

În 30 de ani școlile private românești s-au diferențiat și ele: unele au caracter mai servil-clientelar, altele au adoptat un stil academic aglomerat, cu presiune pe copii și stil de învățare traditional, unele s-au constituit ca alternative, altele au caracter religios, altele funcționează ca vânători de capete supradotate, altele copiază sisteme consacrate în afară sau mixează curricula națională cu programe de proveniență internațională; altele sunt școli de ambasadă, desprinse total de tutela ministerului. Este loc de alegere în piață; un părinte documentat sau bine îndrumat, poate, dacă își permite financiar, să găsească o soluție mai personalizată pentru copilul lui. 

Paleta școlilor de stat nu e diferențiată ideologic; nu există filozofii educaționale asumate de școlile publice. Din acest punct de vedere, practicile manageriale din școlile particulare– care permit și selecția profesorilor – sunt adesea net superioare sistemului public, chiar dacă nici ele suficient de bine asumate în misiunea și viziunea lor.

Ce este cert este că și într-un caz și în altul, ca să vâneze probabilitatea unei reușite școlare mai mari, părinții trebuie să se lupte pentru a-l băga pe copil în clasa/școala potrivită. Se luptă cel de la privat cu povara financiară anuală, dar se luptă și cel de la stat care trebuie să intervină pentru distribuirea copilului la clasa învățătoarei X, pentru plata unui after-school cu, eventual, aceeși învățătoare sau pentru plata meditațiilor de mai târziu. 

Cei pentru care părinții nu reușesc sau nu pot să se lupte pornesc cu șansa a doua nu numai din cauza situației lor financiare și sociale, dar și pentru că sistemul s-a croit sau s-a pervertit să îi ocolească și, deci, să funcționeze, pe modul ”supraviețuire” cu ajutorul familiilor ”bune”.

În România plutesc două bărci de salvare în mijlocul dezastrului: școlile private și clasele ”alese” ale școlilor de stat. Și unul și altul supraviețuiesc, în mare parte, cu bani din buzunarele părinților. Asta nu înseamnă că fiecare dintre ele nu reușesc uneori sau chiar adesea să dezvolte bune practici, modele inovatoare de lucru sau performanță cu elevii. Nici una nici alta nu sunt capabile totuși să funcționeze ca puncte de diseminare a reușitelor lor către ceilalți, ca focare de contaminare de bune pedagogii. De ce? Școlile private se află în concurență, uneori neloială, cu furt de elevi și personal didactic. Școlile de stat  se află și ele în competiție – una ținută de ”clasele bune” și orgoliile de portofoliu ale unor profesori consacrați muncii cu cei mai ”dotați”. Și unii și alții – sunt atinși, pe deasupra, de mentalitate individualistă, invidii și pretenții de superioritate.

Școlile de stat se finanțează de la bugetul de stat și din bugetele locale ale primăriilor. Repartiția banilor este inechitabilă. Deseori, baza materială bogată nu este folosită pentru că nu există profesori suficient de calificați sau dispuși să o valorifice. Alteori, copii la nici 100 km de București sunt nevoiți să folosească toalete turcești în curtea școlii. 

Școlile private autorizate și acreditate joacă după regulile Ministerului. Din punctul de vedere ARACIP (Agenția Națională pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar), nu e voie să inovezi curricular nici pe bani proprii și răspundere profesională calificată. Toate standardele se aplică egal și la stat, și la privat. Mai egal la privat, decât la stat, unde toată lumea închide ochii pentru neconformități grave ale clădirilor și ale condițiile igienico-sanitare sau de dotare materiaă. 

Nu există un statut special al școlilor particulare în România. Ele, de regulă, jonglează cu cerințe naționale gândite numai pentru sistemul public. Școlile particulare se supun acelorași pretenții și deseori abuzuri inspectorale și ministeriale, acelorași controale, hârtii și reguli de numire a cadrelor didactice. Pentru înființarea unei școli private ești, de regulă, la cheremul funcționarilor din ARACIP. 

Școlile particulare se finanțează din taxele părinților, din donații și din sumele”per capita” pe care statul român le direcționează ca drept al fiecărui copil (dar numai în cazul școlilor acreditate). 

În lume, școlile private primesc, de regulă, o finanțare de bază de la stat, și beneficiază, uneori, în ciuda dezbaterilor aprinse –  și de resurse suplimentare: exemplul fondurilor federale folosite ca granturi pentru diferite programe, al finanțărilor speciale care urmează copiii (care au, de exemplu, părinții în armată), de vouchere sau burse care notează performanța.

În România există cazuri de parteneriate public-private – puține, de altfel, în cadrul cărora Primăriile au agreat colaborări public-privat prin care au pus la dispoziția inițiatorului privat un etaj nefolosit dintr-o școală sau grădiniță publică pe care s-a obligat să îl renoveze și în care să școlarizeze, alături de elevii care plătesc taxe, și pe cei care vin să se înscrie în mod normal la stat, lucrând, sub obligație și cu o parte din profesorii unității publice.  Există și situații în care primăriile locale au dotat locurile de joacă ale unor unități particulare sau au atras ong-uri în proiecte care i-au implicat și pe cei din mediul privat, au oferit premii în bani elevilor sau profesorilor cu anumite merite. 

Pentru că soluționarea gravei discrepanțe de șanse între copiii acestei țări nu este nicăieri aproape de vreo speranță rezonabilă, prezența școlilor private este cu atât mai disputabilă sau detestabilă în ochii unora.  Ele amintesc de inechitate socială și sunt adesea confundate cu motivul acestei inechități. Și mai violente sunt reacțiile când școlile private pun pe masa discuțiilor publice modul în care statul roman ar putea să le sprijine. Există în țară câteva astfel de parteneriate gândite cu comunitățile locale, fără dezechilibre în prioritățile banului public. Există sigur o mulțime de alte soluții din care ar putea beneficia și cei mai puțin favorizați din relațiile public-privat, dar, administrațiile locale, nu întotdeuna iubite de cetățeni, nu se aventurează din principiu către atâta inovație și creativitate.

Este extrem de mic pericolul în România ca statul să ia de la gura cetățenilor pentru a investi în școli private. Statul roman face asta cu succes în cu totul alte domenii, de trei decenii încoace. Furtul din avutul public este uns cu toate alifiile și beneficiază de mecanisme la care suntem complici cu toții. În educație, cel mai mare furt este acela de triere a copiilor chiar din școlile publice după criterii sociale și materiale în clase ”bune”, ”selecționate” și abandonarea academică – lăsarea în urmă – a copiilor care nu au sprijin suficient acasă. Cu toate acestea, ei sunt târâți până la clase terminale, ca să se poată încasa bani pentru fiecare cap școlarizat.

Nu există încă în România o dovadă studiată și documentată a superiorității învățământului privat față de public sau invers. Nici nu ar trebui să fie pusă problema așa. În definitiv, această superioritate s-ar măsura după rezultatele copiilor la testări naționale. Învățarea însă este mai mult decât răspunsul la test: este ceea ce ești în relație cu tine, este capacitatea ta de a lua o poziție responsabilă și înțeleaptă în lume, este echilibrul tău emotional și puterea de a te angaja în relații funcționale cu ceilalți. 

Banii nu cumpără încă în România educație de calitate. Te feresc, cel mult, de un sistem disfuncțional, te nimeresc în vreo oază de calitate umană și profesională pentru o vreme. Există, sigur, multe povești cu profesori inspirați și copii care au reușit singuri, dar cu ei se poate mândri cel mult o familie, un cartier, un sat sau un orășel. La nivel național trebuie să ne mândrim cu sisteme care îi preiau pe cei ”mediocri sau pe cei săraci” și îi ridică o notă sau sau un destin peste puterile și statutul  lor. Iar pentru cei ”bogați și norocoși” trebuie să ne mândrim cu un sistem care știe să îi învețe să colaboreze și să creeze plus valoare, pentru că mulți dintre copiii selectați și sprijiniți lucrează încă după modele neproductive de gândire și de dopaj intelectual pentru examene.

Alfel, cearta public/privat în școlile noastre este ridicolă, desuetă și numai bună de distras atenția de la cei care știu să mulgă cu adevărat sistemul pentru buzunarele lor.