”Autostrada Demnității”. Imaginea impresionantă a protestului de astăzi, într-o fotografie și în cuvintele scriitorului Radu Vancu

Protestul de astăzi al angajaților din Educație a fost reflectat într-o fotografie distribuită masiv pe grupurile de profesori, dar și în cuvintele scriitorului Radu Vancu, participant la marșul către Palatul Cotroceni.

Fotografia, al cărei autor nu este deocamdată cunoscut, înfățișează mii de protestatari, într-o coloană uriașă pe Pasajul Basarab. Participanții la marș au fost descriși de scriitorul Radu Vancu ca ”o autostradă umană. Autostrada Demnității.”

În momentul în care vom afla numele autorului fotografiei, îl vom publica. 

Cum a descris Radu Vancu protestul angajaților în învățământ:

E plină șoseaua Titulescu, plin podul Basarab & și bulevardul din față.

Câțiva kilometri de oameni. O autostradă umană. Autostrada Demnității. Sau măcar începutul ei.
O liceancă flutură de la balcon tricolorul. Lumea o aplaudă. O bătrână din stație se ridică de pe bancă și îmbrățișează câțiva protestatari. Lumea o aplaudă și pe ea.

Câțiva elevi au desfășurat o pancartă pe care scrie cu majuscule „Elevii sunt cu voi”. Alți elevi au scris pe un carton, tot cu majuscule, „6 clase” – dar cu l-ul tăiat, încât se citește „6 case”. Lumea îi aplaudă și pe ei.

„Guvernanți, vă propunem o rotativă a salariilor”, scrie pe o pancartă purtată la gât.
„Sunt îndrăzneață”, scrie pe pancarta unei profesoare.
Mașinile claxonează în semn de susținere. Autobuzele la fel.
„Ardealul mâncă greva pe pită!” anunță pancarta unui grup de profesori.
E cald, drumul de la Victoriei la Cotroceni e lung, dar oamenii nu par să fi obosit. Vuvuzelele sună, în orice caz, la fel de tare.
„Nu cedăm! Nu cedăm!” E strigătul cel mai frecvent.
Coborâm un pod. Se văd parcate autocarele care i-au adus pe unii dintre profesori.
– Uite câți kilometri de autocare! îl face un profesor mai tânăr atent pe altul mai în vârstă.

O profesoară din Botoșani a venit să-mi spună că e o iubitoare anonimă de poezie.
– Nu cred că există așa ceva, i-am răspuns.
– Scuze, vă iubesc și proza, a zis descumpănită.
– Nu, eu îmi cer scuze: vreau să zic că nu există iubitori de poezie anonimi & iubitori de poezie celebri. Toți iubim poezia cu egală îndreptățire – și adesea cei care nu o scriu o iubesc mai mult decât cei care o scriu.
(Trebuie că i-am părut un megaloman sinistru )

Lângă mine merge chiar acum un grup de elevi cu o hârtie pe care au scris cu marker albastru: „Îmi susțin dascălii!”
Cele mai multe pancarte & stickere sunt cele cu „Demnitate # Eu îndrăznesc”.
Pe un deal s-au cocoțat stegarul dac. Agită un tricolor enorm. Pe el nu-l aplaudă nimeni. Nu pare descurajat, agită steagul & râde.

E foarte cald. Unii oameni prevăzători au venit cu umbrele. Noi, ceilalți (cel mai probabil profesori umaniști), mergem prin soare & încercăm să transpirăm cât mai demn. În orice caz, nimeni nu se retrage. Sau n-am văzut eu. Coloana e la fel de consistentă & lungă.

Câțiva kilometri de demnitate. Cărora e musai să le adăugăm fiecare milimetrul nostru de demnitate.
România educată există. Nu pe foile unui președinte isterizat că realitatea nu se conformează clișeelor lui sforăitoare. Nici în memorandumul vid juridic & mincinos politic al unor guvernanți.
România educată e în acești kilometri de demnitate.

„Să scrieți, domnule scriitor, să nu ne lase singuri. Fiindcă începem să ne simțim singuri”, mi-a zis o profesoară de ciclul primar.

Să nu lăsăm România educată singură. Când am lăsat-o singură cu un președinte, aproape c-a distrus-o.
Să ne adăugăm fiecare (părinte, elev, profesor) milimetrul nostru de demnitate. Până când autostrada asta a demnității va înconjura toată România.
E singura noastră șansă.