Închide
de Ștefan Cosmin Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar și psiholog
Trăim în România, țară în care lucrurile s-au mișcat întotdeauna mai greu decât în restul Uniunii Europene. Nivelul de civilizație, dacă o putem numi așa având în vedere statutul social-economic, s-a stabilizat la o valoare acceptabilă abia târziu, educația încă are de suferit multiple modificări, majoritatea, fără rezultate, sănătatea este la pământ, cultura pare că se prăbușește iar digitalizarea instituțiilor publice se înfăptuiește doar în acte, mai puțin în realitate.
Puține școli din totalul de școli din România sunt doate cu computere, unele clase nu dispun nici de tablă magnetică. Într-o eră în care tehnologia ia amploare, instituțiile de învățământ ar trebui să se ridice fără discuție la standardele unei școli de secol XXI.
Am considerat și consider și acum că digitalizarea este necesară. Nu putem avansa ca societate dacă nu reușim să ne adaptăm (fie că vine vorba de elev, profesor sau părinte) la schimbările care au loc în jurul nostru.
Cărțile, ca materiale didactice și nu numai, sunt indispensabile actului de învățare. O carte digitală nu poate înlocui modul în care informațiile citite sunt însuflețite prin experiența directă cu o carte fizică. Răsfoind paginile ei, elevul trăiește îmbunătățirea unui proces de tip vizual și senzorial, tactil. Experiențele de învățare sunt ghidate de tipul materialului suport, iar dacă aceste cărți vor deveni doar un domeniu de tip virtual, preponderent cu expunere vizuală, nu vom face decât să încurajăm un mod ineficient de a frecventa mijloacele tehnice de învățare.
Digitalizarea este bună, dar are limitele ei. Elevul leagă conexiuni de tip afectiv și mnezic cu cărțile, legături care facilitează în mod natural învățarea, lucru pe care un material digital nu l-ar putea face.
Sunt soluții care pot fi adoptate în ajutorarea elevilor îngreunați de ghiozdan, renunțarea la cărți și înlocuirea lor cu surse virtuale nefiind cea mai bună variantă.
O schimbare de paradigmă în ceea ce privește aria ergonomică ar ajuta mai mult.
Ajustarea resurselor ergonomice din școală și punerea la dispoziție a unor spații special amenajate pentru cărți și manuale astfel încât școlarul să poată pleca cu rucsacul ușor la finalul orelor ar reprezenta o decizie mai înțeleaptă în detrimentul renunțării la singura punte de legătură cu realitatea actului educativ (cartea) într-un secol în care utilizarea excesivă și haotică, necontrolată a telefonului lasă ’’urme’’ vizibile în palmele și mințile elevilor.
