Amorțiți confortabil în părerile noastre

amorțiți confortabil
de Gabi Bartic, CEO Brio

Am câteva gânduri și-un cântecel acum, la finalul consultărilor pe Legea Învățământului Preuniversitar. Va fi lungă postarea și pe alocuri foarte tehnică. E de la sine înțeles că muzicuța e premiul cui reușește să ajungă la final.

Întâi, ceva foarte personal. Am citit pe diverși pereți (chiar și pe-al meu) că aș fi inițiator, facilitator sau cumva un fel de beneficiar direct al unor prevederi legale. Nu eu, Gabi, ci na, Brio. Spun atât: nu e cazul. Dar da, nu mi-ar fi rușine dacă ar fi fost să fiu. Prevederile legate de portofoliul educațional al copilului, de standardele de notare și de standardizarea evaluărilor sunt, în opinia mea, de bun simț. Așadar, pe scurt, nu. Pe lung, nu știu dacă să mă distreze sau să mă enerveze insinuările astea. De jignit n-au cum să mă jignească, e clar.

Încă ceva personal: eram într-un studio radio și probabil că spusesem ceva ce putea fi reținut, așa că m-a întrebat o doamnă redactor: „Ce să scriu că sunteți? expert în educație?”. I-am zis că nu-s expert în mai nimic. Dar că termenul a picat într-un derizoriu atât de mare încât, da, uneori chiar mă simt expert, dacă expert e să știi să citești, să faci această acțiune în mod recurent și să ai ceva gândire critică. Dar, de dragul persoanelor cărora eu le spun, deferent, „expert”, prefer să spună „reprezentant companie de testare”. Cred că așa a și făcut.

Și acum despre cum ne-am raportat la lege:
1. Am mers, ca societate spun, după nenumărate fente și am citit, în loc să citim legea, doar titluri de pe site-uri (unele devenite site-uri de cancan) sau, mai trist, de pe Facebook. Pornind de la admiterea în colegiile naționale la uniforma școlară (am râs ceva în ziua în care s-a discutat revoltat asta), am urmărit niște probleme mici, omițând să citim legea. Am scris mii de pagini revoltate, am scris sute de procese de intenție, dar nu am citit nici măcar capitolele despre care opinam, doct.

2. Știm foarte bine să dăm note pe titluri. De la profesori până la părinți, ne lipsește capacitatea de a face doi pași în spate, de a încerca să vedem întregul și să-l evaluăm ca întreg. Și aici nu vorbesc de note la școală, deși și acolo e la fel.

3. Vrem în general să se schimbe totul. Totul, dar nu noi, nu acum, nu la școala copilului meu, nu anul ăsta, nu materia asta, nu examenul ăsta. Vrem mai multe cunoștințe dar tot la două materii vrem să învățăm, vrem spirite enciclopedice dar în mai puține ore, vrem cunoștințe practice dar nu testare de tip PISA. Prețuim creativitatea și vrem să o celebrăm, dar vrem să învățăm comentarii în continuare.

4. Scriem mult, scriem petiții: nu vrem note, dar de ce nu dăm note la sport, vrem calitate dar vrem să fie și călduț pentru profi, vrem salarii mari și motivante dar să nu avem responsabilitatea produsului muncii și nici control. Scriem, deci, mai mult decât citim. Și vorbim mai mult decât ascultăm.

5. Vrem să fim ascultați dar nu ascultăm. Vrem să fim ascultați, dar nu vorbim cu cine trebuie să asculte. Presupunem, presupunem mult și presupunem că presupunerile noastre sunt corecte. Că de ce nu? Sunt ale noastre, ce-au să fie greșite?

Că tot am spus că nu-s expert în mai nimic, în ce privește legea expertiza mea e totuși mai serioasă în zona de evaluare, aș petrece exact 10 minute să vorbesc despre care sunt opozițiile pe acest subiect și care e situația. Am văzut, afară de multe presupuneri și procese de intenție, două luări de poziție mai închegate pe subiectul evaluării standardizate. O să le iau pe rând.

Prima e o opoziție la OECD și teste PISA. Aici am zâmbit. OECD e un mega organism internațional. El a adunat literalmente cei mai mari specialiști în testare pentru a crea cea mai bună metodă de evaluare pentru niște imense probleme globale. Și noi, în două scrisori publice dintre care una este semnată și de pictori și oftalmologi (no offense, meserii admirabile dar totuși…) spunem că știm mai bine. Posibil. Dar nu cred. Chiar aș da crezare specialiștilor în testare.

Merge rău, spun acești semnatari, abordarea standardizată, și e acolo și o referință. Ca la Vice, am citit-o eu ca să nu fie nevoie să faceți voi asta. Cartea citată (nu studiu, carte) e semnată de un filosof (mare) și o pedagoagă (mică) care spun, în esență, că educația merge prost în Germania și opinează că ar fi de la acestea. Realitatea e că educația merge bine în Germania și că sunt dați de exemplu în multe subiecte. În niciun caz nu stau mai prost decât noi. Ce discută ei în carte e însă felul in care se potriveste abordarea germana in educatie cu imaginea societatii despre omul ideal. Nu știu cum să spun că nu merge argumentul.

Alt argument e că evaluările standardizate au impact negativ la nivel macro. Articolul citat dezbate între două modele de evaluare (ambele standardizate – measurment model și standards model) și avantajele lor reciproce. Cred că e inutil să spun că nu știu ce a vrut să spună autorul.

Testele standardizate, spun glorios aceste scrisori ca o încununare a cunoscutului excepționalismul mioritic, nu evaluează gândirea de nivel înalt. Acest argument a fost îmbrățișat voios de opinia publică speriată că vai, ne așteaptă alt tip de evaluare, cum mai scriem noi comentarii lungi și luăm 10 la Română? OK, merită așadar o discuție. Ce tip de gândire nu evaluează? Absolut TOATE testele de evaluare cognitivă de nivel înalt, absolut TOATE testele de inteligență sunt teste standardizate. WISC, K-ABC, SB-5 și ce test mai putem numi că ar testa abilități înalte – toate sunt standardizate. OK, deci dacă pe bază de testare standardizată evaluăm și inteligența superioară dar și abilitățile cognitive superioare, ce nu testăm / ce nu am testa corect?

În esență, m-aș aștepta ca într-o problemă așa mare (o lege extrem de importantă), intelectualii patriei, dar și simpatizanții lor oftalmologi să facă ce știu ei mai bine: să documenteze serios ce susțin public și să argumenteze cu știința, nu pe păreri bazate pe titlul de intelectual. Nu e că nu ne-am obișnuit că se susțin tot felul de cauze care între timp au fost pierdute, dar că societatea s-ar aștepta de la intelectuali să se bazeze pe ceva. Nu pe aer sau aere.
Prea ne-am învățat să fim „ai noștri contra alor lor”. Minunat ar fi dacă ne-am face și ceva timp să îi înțelegem pe ăilalți și să le mai auzim și argumentele.
Și-un cântecel. Nu-i vesel, că n-are de ce fi vesel. Puteam pune „Drumurile noastre” să fie ironic, dar mai bine e despre cum cred eu că e acum atmosfera.