Am fost copil de culoare în Covasna. Între copii, joaca nu ținea cont de etnie. Cu părinții, însă, era altceva

Primul gând care îmi vine în minte privind retrospectiv la copilăria mea petrecută în Sf. Gheorghe, Covasna, este “bine că nu am fost țigan”.

de Aly Elsiddig

Ca cei doi frați Mihai cu care mă jucam sau frații Mălin cu care sunt prieten pe fb după 30 de ani. O să revin la asta. Copil de culoare într-un oraș mixt de maghiari și români am fost adoptat ca pata exotică (urăsc expresia) românească în timp ce celalalt copil de culoare, Emil, era negrul ungur și bineînțeles că eram invariabili întrebați dacă ne cunoaștem. Așa că pot spune că am ajuns să fiu mândru de Emil, care a ajuns un muzician foarte talentat și a cântat ani de zile cu Holograf.

Nu știu cum a fost pentru el, dar eu am învățat din copilăria mea că oamenii mari sunt rasiști, copiii iau oamenii cum sunt și te plac sau nu pe bază de afinități și nu de culoare. Așa că în cartier joaca nu ținea cont de etnie între români, unguri și țigani. Cu părinții din Covasna însă era altceva.

Mama mea era albă, intelectuală, eu eram o curiozitate, nu reprezentam un pericol, problema multiculturalismului nu exista, nu urma să fur jobul nimănui pentru că statul comunist îți dădea un loc de muncă. Mai puțin dacă erai copil de rom. Ei nu erau invitați în casele prietenilor lor iar referirea la ei se făcea mereu cu mențiunea etniei.

Anii au trecut și ideea de rasism nu mi-a fost cunoscută până când m-am remutat în Brașov, unde am fost invitat cu alte două fete mulatre la o emisiune locală, ca să vorbim despre a fi diferit în Romania. A fost momentul în care lumea mea s-a clătinat. Cele două fete mulatre fuseseră nevoite să schimbe două școli din cauza rasismului. Au avut probleme din cauza părinților colegilor, până au fost alungate din școlile respective, le-au fost adresate epitete de gen “maimuțe”. Am plecat bulversat de la întâlnire, eu simțind-mă mult mai mândru că sunt român la vremea aceea decât în prezent.

Dar problema rasismului în Covasna m-a ajuns când mă așteptam mai puțin, la prima mare dragoste, în facultate. Atunci am aflat cum e să nu fi acceptat de părinții fetei pe care o iubeai și te iubea doar pentru că nu eram alb. Nu i-au permis niciodată să mă invite la ei în casă iar singura interacțiune cu mine a fost când prietena mea a fugit de acasă și s-a mutat la mine și ei au venit să mă roage să încetez relația că le fac fata de rușine. Soarta însă e uneori ironică iar Carmen s-a măritat cu un japonez.

Ce cred despre oameni și rasism? Cred că fiecare are ceva de luat bun de la celălalt, de învățat ceva. Că sângele meu e la fel de bun când donez pentru a ajuta pe cineva necunoscut mie și mă bucur că întâmplător am o grupă mai rară. Cred că sfântul Graal îl reprezintă educația și nimic altceva și că te poți îndrăgosti de oricine, indiferent că e rom, are ochii oblici sau trebuie să zâmbească ca să îl vezi noaptea, ca să închei cu o glumă des auzită.