”Am asistat la o zi de școală, în bancă, alături de elevi. A fost groaznic” – mesajul unei profesoare

Foto: Gpointstudio/Freepik

Adriana Dima, profesoară cu 23 de ani de experiență, a transmis către Educație Privată o scrisoare deschisă în care explică modul în care cadrele didactice ar trebui să își abordeze profesia. Ea explică de ce experiența de a asista la ore alături de copii, așezată în bancă, a fost una groaznică și își îndeamnă colegii să își regândească activitatea la clasă și modul în care îi privesc pe copii.

Publicăm mesajul profesoarei, integral:

Sunt profesoară de 23 de ani, timp în care am învățat multe despre meseria aceasta minunată. Aș vrea să împărtășesc cu dumneavoastră, dacă-mi permiteți, ce cred eu despre menirea profesorului.

Profesorul joacă un rol crucial în dezvoltarea viitorului adult și a societății de mâine. Pare un clișeu, dar copiii pe care îi educăm azi, mâine vor contribui la plata pensiilor noastre. Poate măcar pentru acest lucru, dacă nu din credința în menirea noastră de profesori, ar trebui să ne pese de ceea ce se întâmplă cu elevii noștri. La baza acestei credințe ar trebui să existe o regulă de aur: COPILUL ESTE ÎNTOTDEAUNA BUN! Este posibil să aibă un comportament inadecvat, să vorbească urat, să nu învețe, să nu ne asculte, să fie violent, dar chiar și atunci, este copil, și dacă e copil, e fundamental bun. Copilul este că o plastilină în mâna noastră, iar rolul nostru este să-l modelăm. Dacă nu putem, înseamnă că ceva nu facem bine, înseamnă că mai avem de învățat.

Eu am învățat toată viața și încă mai învăț. Nu e o rușine că nu putem, e o rușine să dăm vina pe alții. Ca profesori, e nevoie să avem noi înșine deschidere către orizonturi noi, e nevoie să ne asumăm limitele și să ne luptăm cu ele. Mulți dintre noi se plâng de lipsa de respect a elevilor. Aș vrea să vă reamintesc că respectul se câștigă- nu prin amenințări, nu prin constrângeri, ci prin calitate umană! Mai văd unii colegi care se plâng că elevii nu învață. Întreb: adică, atunci când merg acasă, nu repetă lecția? Am văzut copii certați de părinți că nu învață. Dar ei nu înțeleseseră lecția din clasă. Ce să învețe acasă? Ce nu au înțeles în clasă?

Ne plângem că elevii nu sunt atenți. Am asistat la o zi de școală, în bancă, alături de elevi. A fost groaznic. Pentru că din postura mea de adult, trebuia să fiu „cuminte”. Am asistat la niște lecții atât de seci, atât de plictisitoare, încât aș fi dat orice să pot fi copil din nou, doar ca să pot să nu fiu atentă la ore.

Rolul nostru nu este doar de a livra informații, nu doar de a pune note. Rolul nostru este în primul rând de a stârni curiozitatea, de a trezi pasiunea, de a stimula gândirea. La nivel emoțional, rolul nostru se amplifică: e nevoie să cunoaștem elevii, să le cunoaștem fricile, pasiunile, limitele. E nevoie să-i susținem, să le dăm aripi. Să-i creștem. Să-i facem „oameni mari”.

Și cea mai mare provocare este atunci când copiii aceștia au nevoie de noi, când părinții lor nu pot să ii susțină în acest fel. Vorbind despre echitate în educație, mă gândesc la acei copii ai căror părinți nu pot, nu știu ori nu vor să-și susțînă copiii. Atunci rolul nostru crește și mai mult, intrăm „in loco parentis”, devenim părinți pentru acești copii care ne vor mulțumi în rugăciunile lor pentru schimbarea adusă în viața lor.

Este greu să trăiești din bani puțini, și cred că un profesor bun, care face tot ce am enumerat pe scurt mai sus, merită un salariu de câteva mii de euro pe lună. În egală măsură însă, cred că dacă nu face toate aceste lucruri, nu are ce căuta printre copii. Pentru că asemenea medicilor, profesorii au in mâini viața acestor copii. Mai mult, au in mâini viitorul acestei țări.