Închide
Alex Zamfir, blogger la ”Cel mai bun tată” și antreprenor la THE FUNNY BRAND, a relatat pentru Educație Privată experiența fiului său în acest an școlar.
Din punctul meu de vedere, anul acesta școlar, pentru Mark, băiatul meu, cel puțin, este un an pierdut. Nu știu cum arată la alții, nu știu dacă existau soluții ca lucrurile să arate altfel, nu știu dacă și cât va conta pe viitor. Dar uitându-mă la anul început în septembrie, uitându-mă la Mark acum, realitatea este că anul acesta îmi pare a fi fost degeaba.
Mark a fost dintotdeauna un elev mediu. (Ce tare! Aș fi vrut să scriu „mediocru”, dar cumva, deși majoritatea dintre noi am fost și suntem mediocri în cele mai multe aspecte ale vieții noastre, am ajuns să dăm acestui cuvânt o conotație atât de negativă, încât pare că nu există rușine mai mare decât aceea de a fi mediocru. ☺ ) Dar avea o minte analitică, minte ce îl ajuta să rezolve problemele de matematică relativ ușor. Sigur, uneori se întâmpla să greșească rezultatul, din grabă. Dar modul în care gândea problema și rezolvarea era unul corect.
În ultimele luni, primind semnale de la învățătoarea lui că lucrurile nu sunt chiar ok, am început să stăm alături de el atunci când rezolva problemele. Copilul pur și simplu nu mai știe să gândească. Și pentru că nici eu, nici mama lui nu suntem niște pedagogi înnăscuți, el nu mai știe să gândească, pe noi pe apucă nervii, pentru că rezolvarea ni se pare evidentă, el se panichează că face ceva greșit, noi ne enervăm mai tare și uite așa am intrat într-un cerc vicios de am realizat că e musai ca peste vară copilul să facă niște meditații la matematică pentru a reînvăța să gândească.
Și atenție! Vreau să subliniez că știu cât suntem de norocoși cu învățătoarea lui Mark care este minunată (doctorand în „Pedagogia Fericirii”), iar școala este una foarte bună (Pia Brătianu, din sectorul 1). Nu este în niciun fel vina școlii, a învățătoarei sau a lui Mark, cred asta cu toată convingerea. Este pur și simplu un efect al acestor 15 luni deja haotice în care am încercat la început să supraviețuim, iar apoi am încercat să ne adaptăm la o nouă realitate.
Și adevărul este că mi se pare nedrept să le cerem copiilor să aibă aceleași performanțe școlare, să funcționeze la același nivel, atâta timp cât noi, părinții lor, am fost și mulți încă suntem „varză-n sandale”, orbecăind prin această situație în care nu știm exact ce-o să se întâmple, visând la o vreme și niște vremuri care s-ar putea să nu se mai reîntoarcă niciodată în felul cunoscut de noi. Cred că și ei, sărăcuții, au făcut tot ce le-a stat în putință să facă față nenorocirii acesteia care s-a abătut asupra noastră și care, cu siguranță, va fi definitorie pentru această generație.
Iar în ceea ce îi privește pe copii, eu sunt aproape convins că efectele pe care le vedem acum sunt doar vârful iceberg-ului, cel aflat la suprafață, vizibil pentru toată lumea. Dar ceea ce va urma în anii următori, efectele asupra sănătății mintale, efectele asupra cogniției lor din cauza acestor luni de „hai la școală, stați acasă, nu, ne-am răzgândit, haideți, totuși”, nu cred că își poate închipui nimeni sau ce-i care își imaginează, speră să nu se adeverească ceea ce cred ei.
Și atunci ce e de făcut? Vă dați seama că nu am vreo soluție universală. Nici măcar nu știu dacă am vreo soluție pentru copilul meu. Dar știu că vreau să încercăm să îl ajutăm în continuare să treacă cât mai ușor prin această perioadă. Vreau să -l aud râzând cât mai des, jucându-se pe stradă cu prietenii lui, alergând, sărind, julindu-și genunchii și coatele.
Vreau să încercăm să-i oferim experiențe cât mai multe și mai diverse, în speranța că va descoperi ceva ce îl va pasiona. Vreau să povestim mult despre timpurile astea, despre ce simte, despre fricile și anxietățile lui. Vreau să îl fac să simtă că este ok să vină să ne povestească orice. Și că este în regulă dacă nu știe să rezolve o problemă de matematică, pentru că asta se poate rezolva.
Toate se pot rezolva într-un fel sau altul, dacă suntem sănătoși. La corp, dar și la minte.
