Închide
Adevărata problemă nu este că profesorii nu predau
de Cătălin Zaman, profesor de limba română și director al Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Buzău
În urma unor declarații recente ale președintelui Academiei Române privind starea sistemului educațional, atenția publică a fost îndreptată din nou către profesori. Potrivit acestuia, una dintre problemele majore ale școlii românești ar fi faptul că unii profesori nu își fac datoria, nu predau conform programei și nu formează competențele necesare elevilor. O astfel de perspectivă ridică însă numeroase semne de întrebare, mai ales pentru cei care au lucrat efectiv în școli și au cunoscut realitățile din teren.
După ani petrecuți în conducerea a două unități de învățământ, pot spune fără ezitare că absența profesorilor de la ore nu a reprezentat niciodată o problemă sistemică. Sigur, pot exista situații izolate, ca în orice domeniu, însă transformarea lor într-o explicație pentru dificultățile educației românești este o simplificare periculoasă. Profesorii vin la școală, își țin orele și încearcă, de cele mai multe ori în condiții dificile, să facă față unor cerințe tot mai numeroase și unor programe școlare sufocante.
Adevărata problemă nu este că profesorii nu predau, ci ce și cât sunt obligați să predea. De ani întregi, specialiști, cadre didactice, părinți și elevi critică programele școlare supraîncărcate. Acestea conțin un volum excesiv de informații și lasă prea puțin spațiu pentru aprofundare, reflecție și dezvoltarea competențelor reale. În acest context, a reproșa profesorilor că nu parcurg fiecare punct din programă înseamnă a ignora realitatea din clasă.
Competențele nu se formează prin bifarea mecanică a unor conținuturi. Ele se dezvoltă prin înțelegere, aplicare, dialog și exercițiu. De multe ori, tocmai profesorii care aleg să încetinească ritmul, să insiste asupra unor concepte esențiale și să adapteze predarea la nevoile elevilor sunt cei care obțin rezultate autentice. Da, uneori asta înseamnă să nu „termine materia”. Dar este preferabil ca elevii să înțeleagă și să poată utiliza ceea ce au învățat decât să parcurgă în grabă un volum impresionant de informații pe care îl vor uita imediat după examen.
Este de apreciat faptul că președintele Academiei Române vorbește despre necesitatea unei alte formări a profesorilor. Întrebarea legitimă este însă cine ar trebui să realizeze această schimbare. Universitățile formează cadre didactice de peste trei decenii după 1990. Mulți dintre cei care critică astăzi pregătirea profesorilor au făcut parte chiar din acest sistem universitar. Dacă actualul model de formare este insuficient, atunci responsabilitatea nu poate fi plasată exclusiv pe umerii profesorilor din preuniversitar.
Mai mult decât atât, este firesc să ne întrebăm ce propuneri concrete au fost formulate în ultimele decenii pentru modernizarea formării inițiale a cadrelor didactice. Câte reforme curriculare au pornit din mediul academic? Câte programe de mentorat, practică pedagogică autentică sau dezvoltare profesională continuă au fost susținute și promovate de cei care astăzi constată existența problemelor?
Educația românească are nevoie de o dezbatere serioasă și onestă, nu de identificarea unor vinovați de serviciu. Profesorii nu sunt perfecți, dar nici nu pot fi transformați în principala cauză a tuturor neajunsurilor sistemului. Dacă vrem o școală mai bună, trebuie să discutăm despre programe școlare, despre evaluare, despre formarea inițială și continuă, despre finanțare și despre statutul social al profesorului.
Este ușor să critici din exterior. Este mult mai dificil să înțelegi complexitatea unei clase și provocările zilnice ale celor care lucrează cu elevii. Iar orice reformă autentică trebuie să pornească de la această înțelegere, nu de la prejudecăți sau generalizări.