Închide
Oțeleniul e un sat tare frumos. Cam la o jumătate de oră de Roman, pierdut undeva printre dealurile de la granița dintre județele Neamț și Iași. Acum au asfaltat până în sat dar să știți că, până în urmă cu câțiva ani, asfaltul se oprea la Buhonca iar următorii cinci, șase kilometri îi cam făceai pe jos dacă nu găseai vreo mașină. Am mers de multe ori pe drumul acela. Bunicii mei stăteau acolo. Îmi amintesc că, într-o iarnă, demult, eram eu copil, apucase a da un pospai de omăt pe jos iar zăpada scârțâia ca nebuna sub bocancii noștri. În seara aceea mi s-a părut că am descoperit pentru prima dată stelele. Mă uitam cu uimire spre cerul scânteind de mii, zeci de mii de punctulețe albe, o adevărată metaforă a luminii, și parcă niciodată universul nu mi se păruse mai mare ca atunci. Eram pur și simplu fascinat de spectacolul acela al naturii, de magia jocului de lumini care domoleau întunericul nopții, oferind o formă aproape inteligibilă necuprinsului astral. A mic de mână, a mare de tipar!
Ai mei povesteau cu ceilalți drumeți să mai treacă timpul. Majoritatea navetiști, lucrau în Roman iar seara se întorceau acasă cu autobuzul de șapte fără un sfert. Se știau bine unii cu alții, copilăriseră împreună, fuseseră chiar colegi de școală. Era frig ca naiba și, ce să faci? Te mai iei cu vorba că trece timpul mai ușor.
Da’ pe doamna Neguriță o mai țineți minte? Ei cum să nu, Dumnezeu să o ierte, mi-a fost învățătoare. Și-acu parcă o văd cum scria la tablă și spunea cu voce tare literele: a mic de mână, A mare de tipar! Gata cu bastonașele, zicea. De azi învățați să scrieți! Tare frumoasă voce avea! Stăteau copchiii pe lângă ea ca puii pe lângă cloșcă. Avea, cum să vă zic eu, avea har, domne. Știi cum? Învățai de rușine. Daaa. Și eu mi-o aduc aminte. Stătea-n gazdă pe ulița dinspre brutărie. N-avea familie, știu de la taică-miu că venise în sat după război și a rămas aicea. Câte generații au trecut prin mâna ei, ehei!
Zăpada scârțâia voioasă iar noianul acela de stele începuse parcă a lua forma unei doamne cu ochelari și catalogul sub braț. Doamne, mi-am spus, ce imaginație mai am și eu!
Domne, greu a mai fost după război. Ce nu luaseră rușii deja, au luat comuniștii. Venea secretarul de la primărie cu doi milițieni după el și te punea să semnezi că-ți dai pământul la colectiv. Și-ți lua tot din ogradă. Cal, căruță, vaca din grajd, plug, tot. Nici nu știai ce dracu semnezi acolo, că lumea nu știa carte pe vremea aia. De unde să știe, dacă s-au trezit de mici cu sapa și coasa în mână. Îți băgau niște hârtii în față și, dacă nu știai să scrii, puneai degetul. Nu mai aveau oamenii, săracii, ce le pune pe masă copiilor. Mâncau mămăligă cu ceapă de le pârâia oasele. De la C.A.P îți dădea, în bătaie de joc, oleacă de făină, niște fasole și câțiva cartofi stricați. Noroc că le-a lăsat statul un petec de grădină în spatele casei, unde mai punea creștinul oleacă de porumb, vreo două roșii, în sfârșit, cât să treacă cu bine de iarnă.
Stelele erau tot acolo și mi se părea chiar că le văd sclipind pe cărarea de zăpadă care se întindea în fața noastră.
Auziți, da’ voi mai știți șezătorile alea pe care le făcea doamna Neguriță? Adică vorba vine șezători. Se strângeau la ea acasă femeile de pe uliță și mai stăteau de vorbă seara. Mai ales iarna, cum e acum, că apunea soarele devreme. Una torcea, alta împletea iar doamna le mai citea câte ceva dintr-o carte. Câte o povestioară. Câte o poezie. Dumnezeu știe ce înțelegeau ele din ce le citea învățătoarea. Când era câte ceva care să le impresioneze, concluzionau cu câte un “ialăi, doamnă!”. “Ialăi!”.
Îmi aminteam și eu de interjecția asta. Am auzit-o de multe ori pe bunica spunând-o ca pe formă supremă de mirare.
Într-o seară, doamna Neguriță și-a întrebat musafirele dacă n-ar vrea să învețe literele. Să-și scrie numele. Au râs. Ce idee! Ele. Să scrie! Hai, bre, că nu e greu, le-a spus. A luat un caiet cu file dictando și a început să le scrie literele alfabetului rostindu-le cu voce tare. Iaca, ăsta e a mic de mână, aista-i a mare de tipar! Ia scrie-l și matale! Nu așa, bre, ține creionul ceala bine în mână! Și i-a luat mâna și i-a condus-o ușor pe foaia de hârtie. Cum făcea cu copiii la școală. Uite, dacă-i pui și o căciuliță, a-ul ăsta devine ă. Așa! O fost greu, Catrină? N-o fost, ai văzut? Ia acuma, fă-l pe b. Acolo jos, îi faci o burtă mai mare. Așa, bre. Celelalte femei au lăsat pentru o clipă furca sau împletitura deoparte și au întins gâtul spre caietul cu file dictando să vadă ce ispravă făcuse Catrina. Ieșise un b cam deșirat dar aducea totuși a b. Au zâmbit încântate. Ruja lui Grigoroi. Barnaveta. Lădăneasa. Și mai erau câteva. Cele mai multe rămăseseră văduve după război și se chinuiseră, fiecare cum a putut, să-și țină gospodăriile și să-și crească singure copiii. Ziua munceau la C.A.P., seara mai împleteau ciorapi sau flanele de lână. Viața le imprimase pe chipuri o dârzenie care nu lăsa loc pentru emoții. Dar, în seara aceea, chicoteau și se minunau ca niște copii în fața semnelor acelea ciudate scrise pe un caiet cu foi dictando. Rujă, ia vină și matale! Ia creionul. Mai mititel, nu-l fă pe toată pagina! Așa! Ține creionul între degete. Iaca. L-ai făcut. Alte chicote. Alte priviri curioase.
Odaia în care stăteau devenise o școală mică și, la lumina lămpii și a focului din sobă, literele începuseră a apărea una câte una pe foile caietului. Unele mai drepte, altele mai strâmbe ca într-un joc magic al semnelor care, pe măsură ce prindeau viață, începeau a avea și câte o semnificație pentru fiecare. B de la barză! C de la cal! D de la Dumitru!
Și stelele mele se conformau cuminți luând forma acelor litere pe bolta cerului. Necuprinsul astral devenise inteligibil, ușor de atins, de înțeles și de cunoscut.
După mai multe seri, au izbutit să-și scrie numele. A fost o adevărată sărbătoare. Ca o victorie împotriva întregii lor vieți de până atunci. Într-o secundă, din odaia cu lampă dispăruseră toate amintirile cu nenorocirile din război, cu munca istovitoare la câmp, nopțile de teamă și disperare și lipsurile care le brăzdaseră urme adânci pe chipuri. Mâinile aspre țineau timid creionul și înșirau încet câte o literă. Și încă una. Și încă una. Fiecare liniuță sau căciuliță era scrisă apăsat ca o pisanie a unor destine în care orizontul nu a fost niciodată altul decât cel al câmpului și al bordeiului din chirpici.
Vernică Ecaterina.
Străbunica mea. Vernică Ecaterina. Acestea au fost primele două cuvinte pe care a învățat să le scrie. Atunci. Cu doamna Neguriță, la școala din odaia cu lampă.
Se văd casele, am auzit o voce lângă mine. Zăpada parcă începuse să scârțâie mai repede sub picioarele noastre. Ne apropiam de sat. Rând pe rând, drumeții își luau rămas bun unii de la alții și se duceau spre casele lor. Deasupra noastră, sclipeau mii, zeci de mii de punctulețe albe. O adevărată metaforă a luminii închipuind, din când în când, niște semne pe bolta cerului.
a mic de mână.
A mare de tipar…
