”A cui mai e școala românească de stat? De ce noi nu contăm decât ca sponsor ilegal și necunoscut?”

Cornelia Gafiu, părinte

Și a fost prima zi de școală a fiului meu. O zi lungă, consumatoare, care m-a lăsat cu inima ghem. El a fost măcinat de emoții mari, nu a înțeles nimic din festivitatea de deschidere, nici eu de altfel. Oare de ce e nevoie în anul 2018 să chemăm corul armatei la deschiderea școlii? De ce speakerii nu au încă minima preocupare să spună măcar doua vorbe care i-ar putea mișca, inspira, entuziasma pe copii? De ce totul e atât de încremenit, de țeapăn, de steril?

Dar dincolo de aparențe, o întrebare serioasă se pune: a cui mai e școala românească de stat? Întreb asta pentru că, din iulie și până astăzi, datorită tuturor părinților inimoși din clasă, în afară de bănci și scaune, absolut totul a fost achiziționat de noi. De la produse de îngrijire și igienizare în clasă, până la covorașe, pernuțe, organizatoare, dulapuri, tehnică de lucru, decorul clasei, materiale didactice. Dacă clasa a arătat cât de cât pregătită să-i primească pe copii, acesta este meritul părinților și al învățătoarei care a făcut echipă bună cu părinții. Iar asta se întâmplă de generații întregi.

Și atunci, de ce o mai numim de stat? De ce bugetele noastre nu se transformă în donații legale care să treacă prin asociații de părinți? De ce ideile noastre nu se oglindesc în managementul școlii? De ce noi nu contăm decât ca sponsor ilegal și necunoscut?

Eu voi vota toată viața mea cu primul partid politic care își va asuma proiectul de descentralizare al școlii românești și transformarea ei în ceea ce este de facto: un parteneriat public-privat!

 

Text preluat de pe pagina de Facebook a autoarei, cu acordul acesteia.

Citește și

Mesajul unui profesor îndrăgostit cu adevărat de meseria lui