Închide
A căzut platforma
de Petruț Rizea, profesor pentru învățământul primar și psiholog
Și a venit și acel moment memorabil în care, timp de două zile (mai solicitante decât toate orele de curs), am fost asistent la Simularea Evaluării Naționale. Și ce experiență, ce onoare, ce responsabilitate. Sunt doar ironic, desigur. Dar să o luăm cu începutul.
Ce poți face într-o zi frumoasă de februarie, la doar 20 de ani, ca profesor falnic, în putere? Mergi la simulare. Și nu să o susții! Ci, evident, să o asiști. Nu aș vrea să transform acest editorial într-un blog, dar ce-am să vă spun va suna ca unul. Mă trezesc, mă spăl pe dinți, mănânc (neah, asta e doar de dragul succesiunii, un profesor adevărat nu mănâncă dimineața, păstrează loc pentru toți nervii stomacali de la primele ore, pentru părinții și elevii zgomotoși etc.) și-apoi mă uit la ceas.
Târziu, dau să mă îmbrac și ca un copil ce nu și-a făcut tema, apuc cu grabă ghidul obosit și ciupit pe la colțuri (nu de-atâta studiu, ci de rătăcire prin servieta cu minuni – da, și noi profesorii avem o servietă cu de toate, așa cum magicienii au jobenul cu surprize).
Ajung la poarta școlii, domnul de la pază mă întâmpină așa cum o face de obicei, cu o reverență delicioasă-n timp ce murmură cu respect un ,,Bună ziua, domn’ profesor!’’. Îl salut, fiindu-mi drag și înțelegând că vom avea parte tot mai rar de o așa manifestare sinceră a respectului.
Privind organizarea școlii, chiar nu am ce comenta. O comisie pusă la punct din scoarță în scoarță și un director responsabil. După ce îmi pregătesc tot necesarul (mitraliere, tancuri și-alte cele) îmi fac curaj și pășesc în sala de examen. Asistența a durat exact o sută douăzeci de minute, două ore pline. Două ore în care am păzit ’’ostaticii’’și ne-am asigurat, și eu și colega ca nu cumva vreunul să găsească leacul minune pentru rezolvarea vrăjii ’’simulate’’.
Da, nu e ușor să fii asistent, și mă gândesc la colegii mei care se duc și la celelalte trei minuni ce trebuie asistate – Definitivatul, Titularizarea și Bacalaureatul (vara, pe secetă, în colegii de renume, dar care n-au auzit de sisteme de climatizare).
Experiența a fost… a fost, cred.. că rămân la a fost. Am auzit că s-au investit și zeci de mii de euro în tot acest proces de evadare din era medievală – scanarea unor lucrări semnate de viitorul țării, ămmm, da, nu știu despre ce viitor e vorba dacă ne gândim la cei cam prea mulți care au ieșit după prima oră. Cred că n-am zetat (adică la câte Z-uri mari am făcut cu pixul pe foile nescrise) atâtea pagini nici când eram mic și mâzgăleam cărțile de colorat, dar în fine, să avem încredere… Așa, ce ziceam? Da, viitorul țării. Și ce să-i faci viitorului când se duce și platforma, săraca, și cade de face gaură în sistem, mai mare decât era, și dă cu fundul de pământ, lăsând lucrările neîncărcate?
E frumos să fii asistent la Simulare. Mai mergem și anul viitor. Poate ne vor scana și pe noi. La ce folos procese verbale, legitimații, carnete de elev? Să ne digitalizăm de tot, dar și de va cădea platforma atunci, apoi nu va fi mare pagubă, că n avem nevoie de ea să înțelegem cum ne ducem tot mai în jos.
