Închide
de Sofia Crudu, profesoară și fondatoare a proiectului „NU MĂ SPERIE BACUL”
Si uite-așa, ca-n fiecare an în prag de examene, cânt în cor pe trei voci! Vocea adolescentei care am fost, vocea mamei ce sunt și vocea profesoarei ce caută să acordeze aceste voci, niciuna să nu fie prea stridentă, să nu țipe, sau să nu intre într- un con de umbră. Toate sunt importante pentru că oferă perspective valoroase a legăturii trecutului cu viitorul.
Ar fi grozav ca „Nu mă sperie bacul!” să fie deviza fiecărui elev care se pregătește pentru acest examen, important, dar nu definitoriu. Bacalaureatul este doar un pas din călătoria personală, un pas care nu trebuie să fie înfricoșător. Hai, n-a fost așa demult, fiecare am trecut pe aici acum o secundă.
Întorcându-mă în timp, în adolescență, mi-amintesc că multe au depins de mine, dar și mai multe au depins de cei cu care m am intersectat de-a lungul vieții de elevă.
Cu profesori care umpleau aerul și uitam până de pachețel sau clopotelul ce ajungea să fie ignorat, cu bucuria descoperirii unor materii doar pentru că aveam drag de profesori, cu frica inoculată și palmele reci și transpirate când știam că urmează ore cu priviri tăioase, catalog vânturat în toate direcțiile, timp în care îmi veneau in minte toate rugăciunile pământului inventate pe loc, promisiuni în gând, doar să nu mă asculte, ca sa nu mă fac de râs. Pentru că asta se întâmpla când aveam norocul unor profesori care se distrau umilind.
Ca mama de tânăr absolvent deja de facultate și încă două adolescente care își așteaptă rândul cuvenit, raportarea față de tot ce înseamnă parcurs e mult mai echilibrată. Pregătirea pentru bacalaureat trebuie să fie un proces constant de-a lungul întregului ciclu liceal, iar un prim pas e opțiunea corectă a profilului la examenul de evaluare națională. Dacă îți cunosti copiii, daca ei știu care le sunt abilitățile, aptitudinile, totul devine puțin mai ușor. Apoi, nu rămâne decât de parcurs împreună drumul adolescenței, cu pasi mici în spate, ochi peste cap și uși trântite, destăinuiri în șoaptă în miez de noapte, ca a doua zi să o luăm de la capăt.
Și ajung la cea de a treia voce, cea a profesorului ce a fost cândva copil, aici ar trebui să fie punctul de plecare. Ce mi-a plăcut la profesorii mei? Ce m-a determinat să caut mai mult și mai mult? Cine și cum m-a motivat? Ce era cel mai important în sala de clasă? Când povestesc de profesorii care m-au marcat, ce îmi amintesc despre ei, ce îmi vine prima dată în minte?
Așa-i că brusc se face liniște și toate se așază?! Pentru că atunci când ne raportăm la învățare, nu o putem separa de oamenii care au mers alături de noi.
Omul a avut un impact major. Încerc să nu îmi uit misiunea și, înainte de orice, să văd că în fata mea sunt ochi care inițial mă girează cu toată încrederea.
E seara de dinaintea examenului, proba de limba română. E ajunul unui examen care, de multe ori, nedrept, e pus în cârca copilului ca un esec personal, atunci când îl ratează. Fiecare examen ratat e ratat pentru că și noi nu am facut nimic sau prea puțin, nu ne-am straduit mai mult, am fost mulțumiți că noi nu am avut la clasă copii considerați problemă. La final, când tragem linie, și ei sunt tot ai nostri, fac parte din sistem, iar sistemul se schimbă când noi, om cu om, profesor cu profesor, ne schimbăm.
Hai să-i privim cu mai multa curiozitate și deschidere pe toți elevii!
„Nu mă sperie bacul!” ar trebui să fie nu doar un slogan,ci o realitate pentru toți adolescenții. Cum facem asta? Întrebarea rămâne deschisă. Și eu fac parte din sistem și zi de zi încerc să mă schimb pentru că nu vreau să îi schimb pe ei, au tot ce le trebuie, așa cum aveam și noi la 18 ani.
Mai rămâne să deschidem ochii și să găsim calea de a-i pune în lumină. Pentru că așa am crescut, doar cu profesorii care ne-au văzut dincolo de etichete și măsuri