Închide
Despre Raportul QX. Dă-mi o soluție, hai să creăm o soluție
de Oana Moșoiu, lector universitar doctor la Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Am lecturat și eu referatul cu privire la starea educației, aproape că e o datorie morală a oamenilor din educație să aștepte ca, iară și iară, vorba cântecului, un nou ministru din învățământul superior să descopere, de data asta mai sofisticat, evidence – based adică, situația învățământului.
Evidence – based era și până acum, bibliografia e cea cunoscută, rapoartele citate de câțiva ani la rând peste tot, altă cercetare sofisticată și foarte recentă nu este în document, oricum nu proprie Ministerului Educației (nici n-ar avea cum, că nu avea institut de cercetare în științele educației, de-acum să vedem ce se face cu/din ISE).
Decizia nu este evidence – based. Asta e diferența pe care sper, cred, îmi doresc să o fi surprins domnul ministru. Că deciziile luate din Ministerul Educației nu sunt luate evidence – based, ci political – based și financial – based. Aici mi-aș dori eu (mă rog, nu trebuie să fie cineva zâna măseluță pentru mine, dar pentru niște milioane de copii, capital uman ratat al țării, că tot văd că ne doare grija asta, poate ar trebui să fie totuși cineva!) să văd o schimbare… cum e cuvântul ăla mișto de tot… ăăăă, reală, o schimbare reală, măi. Nu ireală ca până acum (m-a atras antonimul, ce pot să spun).
Aici dacă s-ar putea întâmpla ceva, grozav ar fi. Că toate rapoartele țipă, nu mai au pagini și tuș la imprimantă cât strigă unele și altele. Ok, mai strigă elegant și acest raport, fie.
Apoi, dincolo de mica incursiune în conferința rectorilor de la început, am impresia că oamenii din superior nu văd, nu pot, efectiv nu judec, doar constat – nu văd că baza sistemului educațional este învățământul preuniversitar. Cândva comentam despre această inferioritate explicit făcută prin limbaj, prin acest vocabular care diminuează, pune într-un raport de superioritate universitarul față de pre-universitar, poziționându-l ca un hol de așteptare, ca o sală de stat la admiterea în universități. Și îmi pare foarte, foarte rău că deciziile luate de universitari, în rolul lor de miniștri, nu sunt mai curajoase și ar fi, dacă ar fi evidence – based. Dar nu sunt, de cele mai multe ori. Și o spun numai despre formarea inițială a profesorilor – pentru că marea cădere în gol a sistemului educațional este la gimnaziu! Profesorii sunt foarte departe, în formarea inițială și în cea continuă, de fenomenele actuale din educație – învățare & neuroștiință, bullying, consum de droguri, cyberbullying, sănătate mintală cu tot pachetul de simptome și efecte în procesele de participare școlară, învățare și evident, în rezultate. Tranzițiile primar – gimnaziu și, desigur, marea tranziție ratată la clasa a 8-a cu liceul (doar urmăriți datele transferurilor din clasele a 9-a, a 10-a și a 11-a de liceu ca să înțelegeți, iară și iară, ce greșit este ce se întâmplă la final de gimnaziu (în sensul că pentru acum și viitor, acest model de evaluare/examinare este epuizat pur și simplu, depășit, nerelevant), fără consiliere educațională și orientare, fără susținere privind viitorul, fără mecanisme corecte de evaluare pe mai multe competențe – și s-a tot spus aici, dar sistemul intră în freeze când îi dai altceva decât știe, și da, aici ar fi rostul unui ministru care, prin forța sa argumentativă, ar calma ”sistemul” și ar crea scenarii de care mintea angrenată în spaima schimbării ar putea să se ancoreze și să fantazeze că va fi mai bine, și nu neapărat mai rău). Să le punem pe masă un viitor, bazat pe niște evaluări ex-ante și alte sofisticățenii de cercetări, că ar fi, har Domnului (am voie să scriu asta?).
Și, serios, una e să gestionezi fie și cele multe 82 de universități – nivel de autonomie crescut, libertate decizională și guvernanță după voie, flexibilitate financiară, mecanisme de cheltuire a banilor, lucru cu un grup țintă autonom, nu chemi părinții la școală, nu te lupți (prea tare, încă) cu problemele sociale ale studenților, că ei se auto-selectează singuri de la intrare – și cu totul altceva să lucrezi cu mii de instituții de învățământ gestionate centralist, blocate financiar la mila știm noi cui și a administrațiilor locale politice, desigur, cu milioane de elevi și dublu de părinți, cu comunități sărace și la distanță, decuplate social, cultural, educațional de orașe. Deci chiar nu merită preuniversitarul comentarii acide, pentru că noi, the system, l-am croit așa și noi ”nu putem”, ”nu se poate”, ”nu există cadru legal” etc.
O bază bună în preuniversitar conduce la universitar elevi mai pregătiți, mai dornici de studiu, neepuizați de învățare pentru testare, sfârșiți de ore și ore de meditații, în timp ce alții abandonează pentru că nu văd relevantă școala când ei trebuie să umble după mâncarea zilei de mâine, pentru ei și frați și familie. Când avem 20% indicator de realizare pe învățământ universitar față de 40% aspiraționalul european, trebuie să te întrebi: Unde sunt copiii? Dacă sunt, de ce nu îi avem în sisteme informatice? (că dacă nu ești în sistemul de stat, nu ești în SIIIR, deci nu exiști ca cetățean educațional, ca să zic așa) Dacă sunt, de ce nu vin la școală? Cine se duce după ei acasă, pe câmp, la muncit cu ziua, să-i scoată din exploatare? Cine răspunde pentru că un elev în loc să devină funcțional, integrat și productiv, devine un cost social pe care îl plătim noi toți ceilalți, care rupem 10-12 ore de muncă pe zi, că suntem unii și așa?! Și după ce îl aduci la școală, cum explici – lui și familiei lui – că timpul lui merită și că este o investiție, iată, reală, în viitorul lui MAI BUN față de ceea ce a cunoscut generație după generație?
Vedeți, dacă n-am fi ipocriți și superiori, elitiști intelectuali un pic gratuit, că nu știu dacă ați văzut ce e prin țară și prin afară, nu?, am pune mâna pe cartea aia bună și am sta cu creionul în mână și cu niște oameni care au putere de decizie și care, în loc să strige la alții, să-i umilească din funcțiile și pozițiile lor, ar pune la treabă chestia aia numită creativitate – frate, dă-mi o soluție, hai să creăm o soluție, Matrix, dă-mi o ieșire, că ne pierdem toată populația școlară până intră în vigoare nu știu ce lege, nu știu ce plan, nu știu ce miracol…. până în anul 2030. Eu am copii în sistemul educațional din anul 2007 – creșe, grădinițe, școli, gimnazii, licee. Îmi termină acuși 2 din 4 copii școala. Altora le-au terminat deja. Iată, vin copiii domnului președinte, ai ministrului. Credeți că pentru ei e diferit? Stați să ajungeți la gimnaziu. Și mai e un lucru: familia. Pe copii îi tranzitează prin sistem familiile lor. Mai educate, mai cu bani, mai cu împins de la spate, cu costurile de epuizare menționate mai sus. Dar acolo unde nu sunt familii – acasă, educate, cu potențial financiar? Să vă povestească profesorii cum e cu familiile. Criza școală – familie și criza CES în educația de masă sunt 2 crize emergente, cu deadline foarte curând.
Copiii nu mai vor la școală, este un quiet quitting generalizat, elevi, profesori, nimeni nu mai crede pe nimeni.
Pe acest fond un pic ploios, un cântec vesel să cântăm. Dar și o soluție să dăm: colaborare mai serioasă, responsabilizarea decidentului, un pic de curaj emoțional mai mult pe decizii și cu documentele relevante pe masă. Totul e condus de bani, știu, știu, nu spuneți. Atunci să zicem așa: am ști ce e de făcut, de decis, am ști pașii, dar nu ne lasă de la finanțe. Pot să cred asta. Am văzut-o niște ani la rând și a fost crunt – pentru școli, oamenii școlilor, furnizori, parteneri. Și să fim onești și sinceri cu ce se poate, ce priorități pot fi realizate dintre deciziile critice, ce pârghii de sistem pot fi declanșate pentru a duce la procese care să regleze deficiențele actuale? Desigur – și aici iar, e o chestiune de susținere și continuitate care depinde de politic (of!) – procesele au nevoie să fie conduse, ghidate bine, conținute nu doar ca demers, ci și ca emoții care se nasc în oameni, tulburări de stări actuale, feluri de a face lucrurile.
Insist pe acest final: din preuniversitar de calitate vine și forța de muncă mai educată, și studenți mai buni (eșalonul 2, cel care nu pleacă la studii în străinătate, desigur), mai apți de școlarizare universitară (știți că testul SAT din SUA este acronimul de la Scholastic Aptitude Test, testul de aptitudine de școlaritate, cam cum să făcea la intrarea la școală, după grădiniță, aici selecția capacităților cognitive + conținut curricular implicate în procesele de învățare de nivel superior, universitar, învățare academică, cu multă teorie, abstractizări etc.). Din preuniversitarul de calitate croiești cetățeni mai buni, mai educați, mai orientați valoric.
Pentru asta, ne spune domnul Hattie, trebuie lucrat la profesori. Profesorii, profesorii, profesorii – cheia și lăcata sistemului.
Apoi evaluarea la clasă (standarde și control pe calitatea evaluării) și sistemul de examene, plus un program național de evaluare pe marile ținte – literația și alfabetizarea funcțională.
Și prima dată – hrană, mișcare, scos de pe tehnologie de divertisment.
Hai că iar s-au făcut 3 pagini.
________
Închei cu o amintire, mi-au luat un interviu niște studente pentru un proiect și atunci mi-am amintit. Mi-am amintit prima ruptură a unui proces de reformă educațională. Din acel punct s-a legitimat practica de a începe noi și noi reforme cu fiecare nou mandat. Iar mandatele au fost lungi la început, cât să apuci să răstorni și să faci ce vrei tu, că ești om politic, iar apoi tot mai scurte, ca să nu mai apuci să faci nimic.
Este anul 2000 și am ocazia, ca studentă, să intru în primul proiect de reformă al Băncii Mondiale. Ministru este energicul Andrei Marga. Proiectul este pe final. Lucrez la niște traduceri de rapoarte, ce să vezi, fix pe formarea profesorilor. Standarde de pregătire profesională, consultanță SUA, frumos de tot. Se termină mandatul. Se schimbă ministrul. Cu acea schimbare și anulare explicită a demersurilor de reformă care tocmai consumase 3 ani și o căruță de bani împrumutați se întâmplă prima fractură într-un proces de reformă. Mai departe, e poveste. O poveste cu final neașteptat, dar în care binele nu învinge, deocamdată.
Mda, am amintiri vechi și nu mă mai conving decât faptele, de rapoarte, să fim noi sănătoși în universitar, că noi le scriem.
Mulțumesc pentru lectură.