Închide
de Daniela Vişoianu, expertă în educaţie
Popovici. David Popovici este cea mai frumoasă poveste despre România din 2022. Și este frumoasă pentru fiecare familie și pentru sistemul de educație pentru că are semnificații care ne arată unde am ajuns, ca țară, cât de important este progresul pe care l-am făcut și cât de promițătoare este generația lui – o generație care nu are amintiri din comunism.
Un copil (aproape) obișnuit, dintr-o familie echilibrată, care dovedește înțelepciunea și determinarea de a construi în jurul lui un ecosistem care să îl suțină. Fiecare familie care alege să fie împreună, pentru pasiunile copilului, are șanse mai mari să vadă că aceste eforturi sunt răsplătite. Sigur, nu fiecare copil devine campion mondial și deținător al unui record mondial, dar această structură de viață care înseamnă muncă, disciplină, rutină, este singura care dă satisfacție pe termen lung. Inclusiv atunci când mă uit la mediile extrem de vulnerabile, un părinte care pune preț pe educație și pe muncă, nu își bate copilul și îi dă responsabilități potrivite vârstei, va fi sprijin pentru ca cel din urmă să își depășească condiția. Și doar astfel, generație după generație, crește o țară.
Elev într-un colegiu din București care a ales, în 2021, să nu plece în America.
Sunt deja cincisprezece ani de când elevii și studenții români pot alege, mult mai ușor și convenabil financiar, să studieze într-o altă țară, mai ales europeană. Ca părinte care am experimentat această alegere și consecințele ei, direct sau indirect prin copiii prietenilor mei, știu acum că fiecare copil este unic și orice proiect alege copilul sau familia lui, în circumstanțe care sunt deseori fundamentate emoțional, nu este neapărat cea mai bună alegere pentru el. Să NU muți copilul în altă clasă/școală la cel mai mic semn de adversitate poate fi foarte potrivit. Să muți copilul în altă clasă/școală atunci când întâlnește adversitate, poate fi extrem de potrivit. Mediul contează mult în învățare. Așa cum contează și cât de pregătit este un copil să fie independent, în control pe timpul lui, pe nevoile lui. Pe măsură ce au trecut anii înțelegerea mea este că uneori e prea devreme o plecare la 15 ani, alteori la 18/19 ani, alteori la 23, mai ales că oferta de studii din România continuă să se îmbunătățească, v. proiectele de universități europene. Ar fi minunat dacă am înțelege cu toții că este un timp pentru fiecare și este un loc în societate potrivit fiecăruia. Sigur, „plecarea” este o soluție, dar copiilor le-ar fi mai ușor dacă ar putea explora mai multe dimensiuni ale alegerii. Pare că e un moment bun să nuanțăm narativul „dacă ești bun la școală, singura opțiune este să pleci”. Și povestea lui e un bun exemplu despre la ce ne uităm când luăm astfel de decizii.
Ne-a plăcut tuturor engleza pe care i-am auzit-o în interviuri.
Aceasta a fost una dintre marile promisiuni ale legii educației din 2011: însușirea la un nivel bun a cel puțin unei limbi străine, pentru a crește competitivitatea copiilor români. O promisiune care încă nu e confirmată – această competență urma să fie evaluată la finalul clasei a VIII-a, încă de acum doi ani. Dar calitatea predării-învățării-evaluării a crescut, zic eu, la nivel național. Poate pentru că profesoarele sunt mai tinere – altă generație, încă nu avem o criză de tipul celei cu profesorii de matematică. De altfel, profesorii de limbă română confirmă că e în școală acum o generație care pare că se exprimă mai bine în limba engleză decât în limba română (un vocabular restrâns) și acesta nu e efectul cursurilor private susținute de familii.
A performat în sport.
Ce-i drept e un sport puțin mai ieftin decât altele, prin comparație, dar la nivelul acesta orice sport e extraordinar de scump, mai ales în absența sprijinului prin politici publice adecvate. A performat în ciuda și nu datorită interesului pentru susținerea activităților sportive pentru copii și juniori. Ultima lui medalie a venit în ziua finalei Mondialului de Fotbal, tot la un Mondial și foarte puțini dintre noi i-am onorat performanța așa cum merita. Deși a fost, pe 18 decembrie, o închidere perfectă pentru cel mai frumos, poate, an al sportului românesc liber.
A performat în sport.
Și a făcut-o într-un an în care am văzut, în sfârșit, primele investiții semnificative în bazine de înot publice. Doctorii recomandă înot pentru orice problemă legată de starea de sănătate, pentru orice deterioare asociată înaintării în vârstă. 1990 ne-a lăsat cu 2-3 generații care, în majoritate, nu știu să înoate și nici nu prea au unde. Nevoia de investiții în sport și starea generală de sănătate a populației, pe dimensiunile de prevenire și menținere este critică, dată fiind criza demografică către care ne îndreptăm – accelerat și sigur.
A performat în sport.
Și asta ar merita să le dea încredere școlilor, profesorilor și familiilor pentru transformarea orelor de educație fizică în mult mai mult decât sunt acum – o medie mare și zeci de mii de scutiri medicale. Nu există că un copil NU poate face sport, potrivit vârstei și condiției lui medicale.
Așa că, micul David (ce nume inspirat ales) ne arată că orice obstacol avem în față (cât de mare ar fi Goliatul din fața noastră), poate fi depășit prin muncă, disciplină, alegeri potrivite, competențe practicate și investiții.
Eu una îi mulțumesc lui, familiei, antrenorilor și profesorilor pentru inspirație și, mai ales, pentru puterea luminii – o dovadă că se poate și altfel decât prin corupție, combinații și scurtături. E munca tuturor, inclusiv a societății în ansamblu, care a continuat să se dezvolte, să crească și să ocrotească spațiile în care e loc de înflorire. Dar ce frumos e exemplul pe care îl avem în față!
