Închide
de Ramona Strugariu, europarlamentar
Mama nu m-a învățat să fiu femeie. M-a învățat să fiu om, să respir între cărți și să nu pot trăi fără muzică. Atât. Ea e, dintre toți cei despre care am scris, singura pe care nu o pot desena în cuvinte. I-am dedicat, odată, tatei un poem despre ea, erau niște versuri despre cum să îmblânzești o femeie, dar tatei nu i-au folosit la nimic.
De la doi sau trei ani am primele amintiri cu ea. Stătea pe balcon cu vecina noastră Cici și își făceau unghiile. Povestea despre muzică rock. Mi-o amintesc fascinant de frumoasă, dar gravă și mereu când vorbea cu oamenii discuta numai despre lucruri foarte serioase sau despre cărți, motiv pentru care avea prieteni puțini. Primele cuvinte adresate mie, despre care să știu, au fost un soi de blestem: din tot sufletul meu îți doresc în viață, Ramona, să ai un copil ca tine.
M-a făcut la 20 de ani dintr-o dragoste nebună cu taică-miu, pe care habar nu am cum o păstrează și astăzi. Viața lor e un roman, nu știu oameni care să fi muncit mai mult și mai înverșunat, pentru noi, într-o lume pe care au ridicat-o de la zero. Așa au avut ei chef, să se iubească și să își trăiască povestea, fără să datoreze nimănui nimic. La noi în casă se asculta Zeppelin și Radio Europa Liberă.
Era întuneric și frig ca dracu uneori, dar nu le-am simțit niciodată, am realizat mult mai târziu, când eram copil nu aveam în cap decât felurile de lumină magică pe care le făcea mama când luau ăștia curentul. Mă încântau peste măsură lămpile ei frumoase, care păreau desprinse dintr-un basm, nu din cea mai cruntă indecență a comunismului. Ajunsesem aproape să cred că ea lua curentul, ca să poată face în liniște cinematografie. Dar ea doar înfrumuseța lămpi, ca să nu știm noi că învățăm la lumânare și la gaz. Eram nervoasă, într-o seară, pentru că nu prea mai vedeam ce scriu, am trântit caietele și i-am spus că nu mai vreau să fac teme. Le-a ridicat, calmă, și mi-a răspuns: scrie. Ca să poți face, când mai crești, lumina ta.
Tata lucra în trei schimburi iar ea era mereu trează, tricota, desena, picta, făcea ordine, citea, văruia, proiecta mobilă și o recondiționa, habar nu am cu ce altceva se mai ocupa, dar eu nu mi-o amintesc niciodată dormind. Am întrebat-o de ce nu doarme și a început să râdă. Mai puține ore de somn înseamnă mai multă viață în care să fii cine vrei tu să fii și de la care să iei tot ce are ea mai bun. În mod ciudat, în casa ei nu mi-a fost niciodată teamă de nimic. Mirosea a viață.
Pereții se umpleau de mucegai iarna iar ea îi spăla în genunchi, cu mult clor. Voi meritați să trăiți într-o casă albă, cu lumină multă, spunea. Peretele mare din sufragerie, cel mai urât și mai rece, era acoperit cu o pânză verde pal, pe care era pictată o pasăre mare, tot albă, despre care mereu am crezut că își va lua zborul într-o bună zi și că se află acolo doar în trecere. Era o mască pentru sordidul din pereți, căreia eu nu i-am văzut decât aripile. Ce e, mamă, dincolo de cârpa asta verde, am întrebat într-o zi. Lumea, mi-a răspuns. Și a șters mai departe peretele, zâmbind.
Pe femeia asta nu a doborât-o nimic, deși experiențele ei cu lumea au fost mai degrabă o sumă de traume – acum știu, privind înapoi. Dragostea ei infinită pentru noi a fost singurul lucru care a contat, iar secundar s-au întâmplat toate celelalte, căderea Cortinei de fier, sfârșitul Războiului rece, Revoluția din 1989, aderarea la NATO, la UE, războiul din Afganistan, tragediile din familie – deloc puține, cariera ei, totul, de fapt.
– De ce trebuie să știu tot?
– Pentru că nu te ai decât pe tine. Ai mintea asta formidabilă, mâinile, picioarele tale, sufletul deschis. Asta e tot ce îți trebuie ca să poți ajunge unde vrei. Dar trebuie să știi. Mult, cât mai mult, să nu te oprești din știut niciodată.
– E greu, mamă, să fii femeie? De ce nu ai lucrat atâția ani și ai stat cu noi?
– E greu să fii om. Nu are importanță dacă femeie sau bărbat. Nici nu te încurcă în vreun fel. E greu să fii și să rămâi demn, să nu faci compromisuri, să trăiești onest, să alegi drumurile drepte, chiar dacă sunt cele mai grele. Asta e tot ce contează.
Ne-am certat cumplit în adolescență, pentru că exersam libertatea pe care tot ea mi-a injectat-o în vene, cu sfințenie și cu aceeași încăpățânare cu care ea a trăit pentru noi. Uram aparenta ei neîncredere, până când într-o noapte, printre hohote de plâns și după un atac de panică fiindcă întârziasem câteva zeci de minute, cu tot cu trupa de la teatru, după un festival de poezie, mi-a spus că teama ei cea mai mare e de ceilalți, care ar putea să îmi facă rău sau să mă târâie pe drumuri pe care nu vreau să fiu. Atunci i-am adus aminte că tot ea îmi povestise despre feluri de drumuri. Și că nu m-aș lăsa târâtă, așa cum ea, o viață de om, nu s-a lăsat clintită din alegerile ei. N-a fost mai bine după aceea, tot a murit de spaimă ani buni, ori de câte ori întârziam 15 minute sau nu sunam o zi, dar măcar în noaptea aceea a dormit mai liniștită.
– De ce plângi?
– De dragul tău, de mândră ce sunt pentru munca ta, de cât de mult mi-am dorit lumea asta pentru tine, fiindcă te potrivești acolo, în ea, și pentru că o meriți din plin.
Așa mi-a spus, când am intrat la facultate. Ieșise un curcubeu cât tot cerul în seara în care au afișat rezultatele, cel mai frumos pe care l-am trăit vreodată cu ea.
– De ce nu avem bani de cărți?
– Nu-ți trebuie acum, răspundea încet, strângând din dinți, în vremurile în care aveam atât de puține și suferea îngrozitor că nu ne poate da mai mult. Ai toate bibliotecile din oraș. Le ai terminat? Dacă nu ai citit tot ce e acolo încă, mai ai până la librării.
Atât a durut-o. Limita dincolo de care nu ne mai putea oferi lucruri. În rest, mama a trecut prin lume cu noi în brațe, valsând printre mine și schije de obuz. Cred că e imaginea cea mai cuprinzătoare a ei.
Cu părul ei negru, în care se reflecta verdele ireal al irisului, ca pânza de pe care își lua zborul mereu câte o pasăre.
Doar că noi nu ne-am uitat la lucruri. Ne-am uitat la oameni. N-am simțit lipsa lucrurilor decât foarte rar și puțin, nesemnificativ pentru tot ce ține de bogăția umanității, de fapt.
– Tanti L citește Sandra Brown. Asta e la modă acum, despre iubirea…mmm. Nu știu cum să o explic. Tu de ce citești Eliade?
– Poftim, citește și vezi de ce. Tot asta ai alege, pun pariu. Iar despre iubirea mmm.. care nici măcar nu se poate explica.. ești tu.
– Te spun tatei, râdeam în hohote.
– Știe foarte bine. Hai, valea la citit. Și nu mai adormi cu lanterna sub plapumă, că te spun și eu.
– Noapte bună, copil imposibil. Te iubesc.
Ramona Strugariu Ramona Strugariu Ramona Strugariu Ramona Strugariu Ramona Strugariu Ramona Strugariu
