Închide
Mihaela Stan este lector universitar în Londra, însă locuiește în satul Valea Ciorii, din Ialomița. A venit aici, inițial, pentru a ajunta școala din sat, însă a decis să rămână și să devină parte din comunitate, despre care vorbește adeseori pe pagina sa de socializare. La alegerile locale, a candidat la funcția de primar, din partea USR-PLUS. Acum, este candidatul aceleiași formațiuni la alegerile parlamentare.
În interviul pe care l-a acordat publicației noastre, Mihaela Stan prezintă percepția sa asupra școlii românești, dar povestește și despre contextul academic în care s-a format. De asemenea, explică prioritățile pentru reforma educației și felul în care copiii din mediul rural au nevoie de susținerea statului și a comunității.
1. Ce a trebuit să învățați pentru a construi o carieră academică în Londra?
În mod surprinzător, o carieră nu presupune doar pregătire riguroasă, ci și să fi proactiv în breasla academică, în conversațiile cu mentorii, colegii, editorii, jurnalele și audiența largă a lucrărilor și cursurilor mele. E un networking aparte care se face în domeniul meu, cu un cod specific al limbajului și comportamentului. Asta se învață în timp, căci e un fel de ucenicie prin care încă mai trec.
2. Ce a trebuit să învățați pentru a vă face înțeleasă de oamenii din Valea Ciorii?
Și aici sunt încă la stagiul uceniciei. Va mai dura până voi ajunge să fiu înțeleasă de oamenii în Valea Ciorii. Se va întâmpla atunci când copiii cu care lucrez acum vor fi adulți, când vom fi crescut suficient împreună că să ne facem înțeleși unii altora.
3. Cum arată școala copiilor din mediul rural pe care îl cunoașteți? De ce au acei copii nevoie cu adevărat din partea statului român?
Școala are un aspect spartan aici, de simplitate și reducere la esență. Dar copiii nu văd diferența și își iubesc școala. Asta încerc să văd și eu, protecția și deschiderea dată de acest loc special în comunitatea lor. În satele Bărăganului, cu resurse împuținate și oameni rupți de oportunitățile orașelor, școală rămâne „portalul” către alte lumi și alte posibilități de a fi.
4. A fost carieră în mediul academic un succes personal sau există și un merit al școlii românești?
Sunt un dascăl școlit în România, în vremuri de glorie pentru învățământul românesc, cu profesori de matematică și română care se întruchipează chiar și acum în felul meu de a interacționa cu studenții și de a-mi preda cursurile. Am fost plecată la școli străine timp de 18 ani, dar prin revenirea mea acasă înfăptuiesc întregul circuit al cunoașterii în natură: dau din preaplinul și priceperea mea altora care vor reveni să dea înapoi.
5. Care credeți că sunt explicațiile ratei de 40% a analfabetismului funcțional al elevilor români, rezultată din rapoartele OSCE?
Sunt două cauze: (1) reducerea elevului la rolul de recipient în care se toarnă o programa, și (2) teama fundamentală de eșec din țesutul nostru cultural. Elevul este un partener în actul predării iar programa este doar un ghid, nu un instrument de condiționare a dascălului. Nu poți forța cunoașterea pe gâtul unui elev care s-a blocat la un nivel anterior celui din programa. Dar pentru că în România suntem presetati cultural să nu admitem eșecul, fiindu-ne frică să nu ni se atașeze reputației, îl cosmetizăm în loc să ne deschidem către lecția eșecului.
Eșecul nu este doar al celor 40% dintre elevi, ci al întregii triade dascăl-elev-părinte. Elevii au dezavantajul de a fi supuși unui test obiectiv, pe când dascălii și părinții nu. Sunt provocări noi pe care părinții și dascălii altor generații nu le-au avut și care, aduse la suprafață și admise în mod onest, ar deschide multe cai de rezolvare. Deci cred că e timpul să fim sinceri și să privim eșecul că pe o ocazie de diagnostic, că să deblocăm acest cerc vicios al analfabetismului funcțional.
6. Credeți că pandemia a schimbat educația din România? În ce sensuri? De exemplu, cum arată școala online în Valea Ciorii?
Nu cred că avem o înțelegere completă a fenomenului că să putem diagnostica impactul pandemiei pentru educația în România – iar speculațiile nu îmi stau în fire. Vedem însă că atât dascălii cât și elevii încearcă să găsească soluții. Există multă energie investită în aceste soluții dar și multă energie pierdută. În mediul rural energia pare a fi mai mult pierdută, căci tabletele nu rezolva deficiențele rețelelor de net și curent, și nici pe cea a traiului la limita sărăciei.
7. Ce veți face că parlamentar pentru elevii români care își pun în descriere la pagina de Facebook ”urăsc școala”?
Chiar mi s-a întâmplat asta prin 2014! „Urăsc școala” scria pe pagina de Facebook a elevei de peste drum, în Valea Ciorii – și asta a declanșat lupta mea pentru școlile din rural. A urî școală este simptomul unei stări cronice în care se zbat elevul, părintele, dascălul și angajatorul român. Lupta mea în Parlament va ataca cauzele, nu simptomul. Și mă canalizez pe așezarea elevului în centrul actului predării și în centrul relației dintre școlii și câmpul muncii.
Mă refer în special la „școală după școală” cu o masă caldă, sprijin la teme și activități recreative; dar și la măsuri care să elibereze dascălul de povara politicului și a birocrației. Mai mult, mă gândesc deja la inițiative legislative care să stimuleze parteneriatele dintre școli și industrie, căci tinerii absolvenți se pierd în șomaj ingrosand rândurile viitorilor asistați sociali sau a celor plecați în straintate, și risipind investiția lor de timp și efort că să termine școala.
8. Există un punct de la care politicienii nu mai pot interveni în reforma Educației fără că societatea să își dorească în mod real această reformă?
Mă simt că la un examen, când ajungeam la ultima întrebare și realizăm că e cea mai grea. Da, există un punct. Se dă exemplul Africii, în care implicarea politică și ong-istă pentru a-i susține dezvoltarea nici acum nu pare a fi îndeajuns. România este la un punct al dezvoltării superior țărilor africane, dar lecția este aceeași: oricât încerci să ajuți pe cineva, dacă persoană nu vrea să depună partea să de efort pentru a ieși din impas, degeaba sunt „inmuiati posmagii.” Localele și parlamentarele acestui an de pandemie și seceta vin cu această lecție: chiar vrea România o reformă, manifestându-și-o real, în felul în care votează? Sau așteptăm în continuare posmagi înmuiați?
