Închide
A fost odată, dar nu, nicidecum ca niciodată, pentru că mulți copii sunt în astfel de situații, o fetiță care nu prea vorbea cu mama și cu tata.
Fetița putea să vorbească, dar nu-i venea s-o facă. Mama și tata munceau mult, veneau acasă târziu, îi controlau temele, o întrebau dacă a mâncat peste zi, se asigurau că mănâncă și de seară și că se culcă devreme. Cam așa erau toate zilele de școală și de lucru ale săptămânii, iar în weekend mama și tata hotărau unde i-ar putea plăcea fetiței să meargă, asta când ieșeau din casă, fiindcă nu în toate weekendurile ieșeau, ba chiar în majoritatea nu, pentru că mama făcea curat în casă, punea rufe la spălat, le întindea, pe urmă gătea, tata repara ceva pe la mașină sau prin casă, dar mai mult stătea la televizor, săptămâna de muncă îl ostenea tare.
Fetița se juca singură în cameră, se mai uita la desene animate, își făcea temele, se pregătea pentru școală. La joacă n-o lăsau să iasă, în fața blocului, li se părea nesigur. Copii nu-i dădeau voie să aducă în casă și nici ea nu putea merge în casele altor copii. În afară de colegii de clasă, singurii copii cu care interacționa erau cei ai prietenilor părinților, dar nu se simțea apropiată de ei.
Avea de toate acasă: mâncare, îmbrăcăminte, încălțăminte, cărți, caiete, stilou, creioane. Creștea și nu-i lipsea nimic în afara faptului că părinții nu erau deloc curioși de ce simte ea, de ce gândește ea, de ce ar vrea, de ce n-ar vrea. Fetița suferea, se simțea singură, iar uneori se simțea și în neregulă, cumva, se gândea că e ceva ciudat că ea simte lucruri despre care nu vorbește nimeni și poate are ea o problemă.
Până într-o zi, când diriginta, era deja în clasa a VI-a de-acum fetița și învăța foarte bine, a luat-o deoparte după ultima oră, care chiar de dirigenție fusese, și-au stat amândouă de vorbă. A știut cum să o întrebe, fără să o preseze în vreun fel, ce o doare, ce-i place, ce nu-i place, ce ar vrea, ce nu vrea, ce nu ar mai vrea. Între fetiță și dirigintă s-a legat o relație strânsă, o relație de încredere, de la doamna a aflat ea inclusiv specificitățile corpului feteleor la pubertate, de la doamna a aflat ea că e normală, că e normal să simți, că e normal să gândești mai departe de ce mănânci, îmbraci, încalți și înveți. Datorită doamnei, fetița a început să se accepte, s-a bucurat că lucrurile pe care le simțea sunt naturale, că le simt toți ceilalți, chiar dacă nu vorbesc despre ele, că e firesc să-ți pui întrebări și să pui și altora întrebări. Doamna dirigintă a fost primul om care a răspuns întrebărilor ei și atunci s-a născut curajul fetiței de a întreba. Curajul ăsta n-a venit repede, a durat ceva, mă rog, câțiva ani, până să se manifeste de fiecare dată când avea o nedumerire, dar a venit, iar pentru ea a fost o eliberare.
