Închide
John Locke este unul dintre cei mai importanți filosofi ai umanității. Întemeietor al curentului empirismului, el și-a dedicat 20 de ani din viață pentru a aprofunda teoria cunoașterii. ”Eseu asupra intelectului omenesc” este opera sa cea mai importantă. În această lucrare, Locke combate teoria idealistă a ideilor înnăscute, Locke și că toate cunoștințele provin din experiența senzorială. După el, mintea omului este la naștere ca o foaie nescrisă: ”În intelect nu există nimic fără să fi fost înainte în simțuri”. Locke a făcut totuși unele concesii idealismului, admițând, alături de experiența internă, ca un izvor de sine stătător al cunoașterii și formulând teoria calităților secundare, după care calitățile secundare (culoarea, gustul, mirosul etc.) ar fi subiective și numai calitățile primare (întinderea, figura, mișcarea etc.) ar avea un caracter obiectiv. Locke nu înțelegea specificul calitativ al rațiunii în raport cu simțurile și rolul ei activ.
În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară.
”Scrisoare de toleranță” este o altă operă importantă a lui Locke, chiar dacă, poate, e mai puțin cunoscută. Potrivit filosofului, toleranța promovează ordinea civilă și armonia prin aceea că face ca termenii participării la o biserică să fie cât se poate de permisivi. Este responsabilitatea magistratului suveran să reglementeze o practică religioasă în scopul asigurării păcii, siguranței și securității întregii societăți. Amestecarea în convingerile religioase ale indivizilor este absurdă și nedreaptă. Suveranul trebuie să știe cum să-și folosească dreptul de a dispune. În acest cadru, supușii trebuie să se supun pasiv (nu pot decide împotrivă poruncilor conducătorului). Locke însă delimitează o zona în care supunerea pasivă este imposibilă: convingerile unui om nu se pot supune autorității și nicio ființă umană nu-și abandonează credința la ordinul altei ființe. Fiecare este pe deplin responsabil pentru convingerile sale și va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru ele la Judecata de Apoi. Până atunci, magistratul va avea sarcina de a se îngriji de ordinea civilă, fără să ia locul divinității.
Citește și
28 august 1837: Sos “wust-ter-shire, “woos-ter-sheer” sau “woos-ter-sher”?
