Închide
În 1941, prima injecție cu penicilină administrată uman într-un spital a fost efectuată de către Ernst Chain și Howard Walter Florey. Pacientul, Albert Alexander, în vârstă de 43 de ani, un polițist de la Oxford, și-a zgâriat fața în urma unui raid aerian, întâmplare care a condus la o infecție a sângelui. Când zgârieturile s-au infectat, a apărut septicemia și numeroase abcese. Deoarece se afla „într-o mare durere”, medicii au decis și el a fost de acord să fie tratat cu noul medicament, Penicilina.
Penicilina a fost administrată pacientului prin injectare intravenoasă. Echipa a monitorizat evoluția stării pacientului și a observat o îmbunătățire semnificativă în starea sa de sănătate.
Conform medicului care l-a tratat, rezultatul a fost că „în decurs de patru zile, a existat o îmbunătățire remarcabilă… era mult mai bine… cu rezolvarea evidentă a abceselor.” Din cauza disponibilității limitate a penicilinei, tratamentul a fost întrerupt, infecția s-a întors, iar el a decedat patru săptămâni mai târziu.
Acest prim test a demonstrat eficacitatea penicilinei în tratarea infecțiilor bacteriene și a deschis calea pentru dezvoltarea ulterioară a antibioticelor. Descoperirea și utilizarea penicilinei au reprezentat un pas major în domeniul medicinei și au avut un impact profund asupra tratamentului infecțiilor bacteriene.
Alexander Fleming este cel care a descoperit penicilina în anul 1928. El a observat accidental că o formă de mucegai numită Penicillium notatum produce o substanță care poate inhiba creșterea bacteriilor. Descoperirea lui Fleming a fost un pas important în înțelegerea proprietăților antibacteriene ale penicilinei.
Cu toate acestea, Fleming nu a reușit să dezvolte penicilina ca un medicament eficient pentru tratarea infecțiilor. A fost abia în anii 1940 când Ernst Chain și Howard Walter Florey, împreună cu echipa lor de la Universitatea Oxford, au reușit să izoleze și să producă penicilină în cantități suficiente pentru a fi utilizată în tratamentul pacienților.
Astfel, Fleming a descoperit penicilina, dar Chain și Florey au jucat un rol crucial în dezvoltarea și aplicarea practică a acesteia ca un antibiotic eficient. Toți acești cercetători au adus contribuții semnificative în utilizarea penicilinei și în revoluționarea tratamentului infecțiilor bacteriene.
Cum ar fi fost, azi, viața, fără oameni de știință și pasiunea lor pentru descoperiri? Cu ce am fi scris, dacă nu ar fi inventat Petrache Poenaru stiloul? Știind cât de importante sunt științele pentru lumea în care trăim, Școala Evrika are o metodă de predare axată pe informații esențiale, lăsând copiii să-și alimenteze setea de cunoaștere prin creativitate și imaginație. Dacă vreți să aflați mai multe, intrați pe www.scoala-evrika.ro.
Istoria penicilinei urmează observațiile și descoperirile legate de efectul de antibiotic al mucegaiului Penicillium, observații care au condus la dezvoltarea penicilinelor care au devenit de altfel primele antibiotice utilizate în mod larg. În urma producerii unui compus relativ pur în 1942, penicilina a fost primul antibiotic derivat natural.
Societățile antice au folosit mucegaiurile pentru tratarea infecțiilor, iar în secolele următoare multe persoane au observat inhibarea creșterii bacteriene de către mucegaiuri.
În timp ce lucra la Spitalul St Mary din Londra în 1928, medicul scoțian Alexander Fleming a fost primul care a determinat experimental că un mucegai Penicillium secretă o substanță antibacteriană, pe care a numit-o „penicilină”. S-a constatat că mucegaiul era o varietate de Penicillium notatum (acum numit Penicillium rubens), un contaminant al unei culturi bacteriene din laboratorul său. Lucrările privind penicilina la Spitalul St Mary’s s-au încheiat în 1929.
În 1939, o echipă de oameni de știință de la Școala de Patologie Sir William Dunn de la Universitatea Oxford, condusă de Howard Florey și care includea pe Edward Abraham, Ernst Chain, Mary Ethel Florey, Norman Heatley și Margaret Jennings, a început cercetarea penicilinei. Au dezvoltat o metodă de cultivare a mucegaiului și extragerea, purificarea și stocarea penicilinei din acesta, împreună cu o metodă de măsurare a purității sale. Au efectuat experimente pe animale pentru a determina siguranța și eficacitatea penicilinei înainte de a realiza teste clinice și de teren. Au determinat structura chimică a acesteia și au stabilit modul în care funcționează. Sectorul privat și Departamentul de Agricultură al Statelor Unite au localizat și produs noi tulpini și au dezvoltat tehnici de producție în masă.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, penicilina a devenit o parte importantă a efortului de război aliat, salvând mii de vieți. Alexander Fleming, Howard Florey și Ernst Chain au împărțit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1945 pentru descoperirea și dezvoltarea penicilinei.
După încheierea războiului în 1945, penicilina a devenit larg disponibilă. Dorothy Hodgkin a determinat structura chimică a acesteia, pentru care a primit Premiul Nobel pentru Chimie în 1964. Aceasta a condus la dezvoltarea penicilinelor semisintetice care erau mai puternice și mai eficiente împotriva unei game mai largi de bacterii.
Medicamentul a fost sintetizat în 1957, dar cultivarea mucegaiului rămâne principalul mijloc de producție. S-a descoperit că adăugarea de penicilină la hrana animalelor produce îngrășarea, îmbunătățește eficiența conversiei hranei, promovează o creștere uniformă și facilitează controlul bolilor. Agricultura a devenit un utilizator important al penicilinei. La scurt timp după descoperirea penicilinei, echipa de la Oxford a raportat rezistența la penicilină în multe bacterii. Cercetările care vizează evitarea și înțelegerea mecanismelor rezistenței la antibiotice continuă și în prezent.
Rubrica Știință 365 este susținută de Școala EVRIKA
Poate te interesează și
11 februarie 1752: A fost deschis primul spital din Statele Unite
